Cea mai manierata persoană pe care am cunoscut-o până acum este DT (ce surpriză!). Și asta nu pentru că îmi place mie de ea și e prietena mea, ci pentru că are un comportament ireproșabil. Câteodată chiar exagerat. De exemplu, îmi cere permisiunea să răspundă la telefon sau să își pună șapca/geanta/haina pe bancheta din spate atunci când mergem cu mașina. Eu găsesc asta exagerat și totuși ea are dreptate. Este mașina mea, iar ea este musafir și aplică comportamentul adecvat. Odată, aflându-mă în vizită m-a întrebat dacă vreau un ceai. Am acceptat, și surpriza a fost pe măsură: tavă de argint, două ceșcuțe, fiecare cu farfurioara ei, lingurițe, ceainic, zaharniță, șervet, atitudine, conversație, eleganță în servire încât m-am simțit precum Musashi la ceremonia ceaiului. Oricum tot timpul m-am întrebat cine e mai frumoasă: DT sau Otsu?

În comparație cu DT eu mă încadrez la categoria „trăiește în copaci și se hrănește cu fructe„. Și uite așa m-am gândit să mă apuc să citesc despre bunele mariere. DT s-a declarat de la început total împotrivă. Chipurile, dacă aprofundez îmi pierd din farmecul pe care, se pare că, îl am și pe care ea îl îndrăgește așa cum e.  M-am prins! Fetei îi place de Tarzan (epilat), dar eu tot aveam de gând să învăț mersul biped și să cobor din copac.

Într-o zi de toamnă i-am cerut împrumut o carte despre bunele maniere. Mi-a dat trei, semn că dacă tot vroiam să cobor din copac, atunci aveam mult de muncă. Felicia mi-a mai adus încă două și uite așa mi-am făcut un pachet de studiu al comportamentului civilizat contemporan. Am citit următoarele: Cum să fii un gentleman – John Birdges, Cum să fii o lady – Candace Simpson-Giles, Cei șapte ani de acasă (Codul bunelor maniere pentru copii) – Michiela Poenaru, Codul bunelor maniere pentru copii – Peggy Post și Cindy Posst Senning și ultima, dar cea mai importantă, Codul bunelor maniere astăzi – Aurelia Marinescu. Cărțile pentru copii sunt așa cum m-am așteptat. Simple și ușor de înțeles. Am fost dezamăgit de cărțile distribuite de Săptămâna Financiară, Cum să fii o lady și Cum să fii un gentleman întrucât sunt pe principiul „nu băgam degetul în nas, facem biluțe și după îl băgăm în gură”. Really? N-aș fi știut asta niciodată!

Așa că întreagă mea educație civică a picat pe umerii doamnei profesoare (de română cred) Aurelia Marinescu. Ar fi trebuit să fi urmat sfatul lui DT și să renunț la aceste lecturi întrucât acum nu mai pot ieși din depresie. Ce nu știi nu te poate deranja. Din păcate, în urma lecturii, mi-au rămas în cap destule informații cât să mă enervez când descopăr că nu le pun și în practică.

Să începem, așadar, și să o luăm cu prima regulă care mă distruge psihic: un gentleman este acea persoană care se îmbracă elegant pentru cină, chiar și când ia masă singur. Să mă vezi pe mine, într-o zi obișnuită din săptămână, cum vin flămând de la firmă, îmi pregătesc masa și în timp ce molfăi, zgomotos – altă regulă încălcată – descopăr că sunt îmbrăcat ca un băiat de casă, nu mi-am aranjat tacâmurile, îmi lipsește șervetul și paharul pentru apă, vinul îl beau spriț, plus multe altele. Cum să nu mă enervez?

Altă zi, altă belea. Merg în Centrul Vechi, beau cu prietenii până târziu în noapte, nu mă îmbat  pentru că un gentleman știe când a băut suficient, ajung acasă bine dispus și adorm. Spre dimineață mă trezesc deshidratat și mă duc la frigider. Laptele e rece și mi-ar conferi hidratarea de care am nevoie. Duc sticla la gură și îmi apare doamna profesoară: un gentleman nu bea din cutie nici chiar când e singur. Te poți obișnui și vei face acest gest și în prezența celorlalte persoane. Raționez și ripostez: dar e 4 dimineață și am ochii închiși. Drumul până la frigider și știu pe de rost. Cel până la pahare nu. Nu putem face o excepție? Dacă vrei să fii gentleman, NU. Fuck! Nu mai îmi e sete!

Să trecem la ieșirile în oraș. Așa cum era de așteptat este reglementat modul în care se intră într-un edificiu atunci când un bărbat este însoțit de o femeie. Cu toții știam (sper) că bărbatul intră primul într-o clădire, iar femeia iese prima. Bărbatul intră primul pentru a o feri pe femeie de privirile curioase ale celor aflați deja înăuntru. Acesta e singurul motiv și de aici vine și o sub-regulă a acestei reguli. Dacă locația în care intri are un vestibul sau o garderobă, atunci bărbatul îi oferă prioritate la intrare femeii, dar el va fi cel care va intră primul în sală (fie ea de recepție, cinema sau teatru). Cu alte cuvinte de fiecare dată când ești însoțit de o doamnă/domnișoară și intri într-o clădire trebuie să te întrebi: e cineva de partea cealaltă a ușii care să o privească stânjenitor pe partenera mea? În funcție de răspuns știi cine intră primul. Regula nu e chiar stupidă. Dacă revenim la cazul practic DT, ea se rușinează când este privită. Privirea ei rușinată o transformă într-o femeie incredibil de atrăgătoare și deci ar fi în interesul meu să întru primul și să spun (în gând): Țeapă fraierilor! Cea care urmează a vă încânta privirea e cu mine!

Mă folosesc de topic pentru a face un apel către tinerele doamne/domnișoare. Noi, bărbații, intenționam să vă deschidem ușa de la mașină și să vă întindem mâna pentru a vă facilita urcarea. Noi, bărbații, intenționăm să  vă deschidem ușa atunci când ieșim dintr-o încăpere. Experiențele mele mi-au arătat că femeile se  înfig răchetă la ușă – fie ea de mașină sau a unei camere. Când ajung și eu – în cele din urmă – și îi spun: Permite-mi să te ajut, o mare uimire se declanșează pe fața lor. Acest gest însă trebuie să se desfășoare cursiv. Nici tu nu trebuie să stai și să aștepți în fața ușii cu gândul că poate, poate o va deschide cineva, nici eu nu trebuie să alerg în jurul tău să te ocolesc, să-ți iau prim-planul ca să pot să-ți deschid ușa. Eu nu sunt valet, ci gentleman! Din acest motiv am nevoie să colaborezi cu mine. Când te îndrepți spre o ușă, stimată doamnă/domnișoară trebuie să pierzi un pas. Atât! De atât am nevoie că să pot ajunge cursiv, împreună cu tine și totuși înaintea ta în fața ușii. DT reușește asta cu măiestrie. Am încercat să o urmăresc cum face. Este atât de naturală în mișcări, încât nu reușesc să mă prind cum îl pierde și unde îl pierde (pasul). Același lucru este valabil și la coborâre. Cât timp eu cobor și vin să îți deschid tu trebuie să pierzi un timp. Aranjează-te în oglindă! Caută ceva în poșetă! Te întrebi ce dracu cauți cu tipul ăsta! Orice, numai să pierzi un timp.

Acum lovitura de grație! Stați liniștiți că nu mă însor, pe motiv că nu am cu cine. Regula asta pare totuși scrisă de un bărbat și nu de un gentleman:  la sfârșitul unei relații cadourile valoroase se restituie. Să vrei să le restitui mi se pare un gest frumos și onorabil. A accepta însă, bărbat fiind, să le primești  mi se pare o greșeală impardonabilă și descalificantă de la statutul de gentleman. Mi se pare josnic să privești o femeie în ochi, să îi cuprinzi mâinile și să îi spui vorbe frumoase la ureche când îi oferi un cadou, pe parcursul relației, pentru ca după câteva luni să mergi să îl ceri sau să te aștepți să îl primești înapoi. Și totuși se pare că mașinile, motocicletele și bijuteriile sunt cerute pentru restituire de către pseudo-bărbați.

Din postură mea de om singur, am dat peste o regulă care mi-o dă la temelie și, ridică amenințarea mamei („O să te însoare babele!„) la gradul de alertă DEFCON 2: un gentleman nu se adresează niciodată unei femei singure. Excepție fac doar situațiile în care și-a pierdut vreun obiect și i-l restitui. Domnișoarele care m-au întâlnit și pe care nu le-am abordat ar trebui să știe că eu nu eram timid și nesigur pe mine, ci urmam în tocmai codul bunelor maniere! (… iar pinguinii….). Recunosc că dacă ar fi respectată această regulă, femeile nu ar mai fi hărțuite în drum spre metrou de către vreun isteț care le ia de mână și le spune Păpușă, iar noi ceilalți am trăi într-o lume mai frumoasă.

M-am cam lungit cu articolul așa că mai enumăr doar câteva din principiile ce stau la baza unui gentleman. Un gentleman nu se enervează. Un gentleman nu împrumută bani, iar dacă e inevitabil, în niciun caz de la o femeie. Dacă un gentleman se întâlnește pe stradă cu o cunoștință  într-o situație stânjenitoare (de exemplu este însoțită de amant/amantă) se face că nu o vede. Gentlemanul nu este curios. Gentlemanul nu se lăuda cu câți bani are și nici nu se plânge de lipsa acestora. Gentlemanul nu folosește pixul cu pastă (îmi pare cam bizară asta!), nu bea un cocktail cu paiul și nu-și vopsește părul. Un gentleman își face regulat manichiura, dar nu folosește lac de unghii. Și ultima: dacă se rătăcește un gentleman recunoaște asta. El va solicita imediat îndrumări.

Bunele maniere reprezintă un set de reguli care ar trebui, dacă sunt urmate, să ne îmbunătățească standardul de viață. Analiza mea empirică îmi arată că doar 30-40% din reguli sunt utilizate pe scară largă. Atenție însă că un comportament perfect manierat îi poate umili pe ceilalți, iar regulile bunei maniere interzic acest lucru. Mai exact: dacă luăm mână cu o turmă de grobieni, nu putem aplica conduita bunelor maniere în ce privește modul de servire al mesei, întrucât exista posibilitatea de a-i umili pe cei prezenți prin propriul comportament, ori prin esență codul bunelor maniere încearcă să prevină acest lucru. Soluția în acest caz este un compromis: încercăm să ne adaptăm, fără însă a coborâ sub minimul standardului nostru de calitate.

 Hai că mă opresc. Dacă există interes, mai pot continua, în viitor.

PS: pe parcursul redactării acestui articol am mâncat măsline. Le-am ales cu mâna din cutie și tot cu mâna am scos sâmburii, ceea ce îmi arată că nu reușesc să fiu un gentleman. Dacă mâncam vișine/cireșe era ok, dar măslinele se mănâncă cu furculița (întrucât se consumă ca aperitiv) și tot cu furculița se scot și sâmburii. Mama lui de gentleman că tare nu-mi iese!