Astazi am stat mai mult de vorba cu DT. Topicul care ii era dedicat (DT e FEMEIE) inca mai face valva atat printre prietenii mei cat si printre ai ei. Am aflat, oarecum surprins, ca exista persoane carora topicul respectiv le-a adus durere. Poate exagerez cu termenul durere si mai degraba le-a lasat un gust amar. Sa citesti despre cineva si despre momentele lui de bucurie este placut, dar se intampla sa iti amintesti ca poate ai avut si tu odata astfel de momente si nu ai stiut sa te tii de ele. Poate chiar le-ai tratat superficial si la un moment dat le-ai pierdut. Am vrut sa scriu si despre momentele mele dificile, despre frustrarile mele, despre strigatele mele, despre neajunsurile mele caci cu siguranta exista. DT m-a oprit si mi-a sugerat sa scriu despre veselie. Veselie nu e ceea ce simt acum asa ca nu o pot scrie. Asa ca am sa fac asta atunci cand va fi cazul, dar pana atunci m-am gandit sa scriu despre a renunta.

Sunt momente in viata cand iti vine sa renunti la cineva/ceva. Sunt momente in viata in care ti se cere sa renunti la cineva/ceva. Sunt momente in viata in care trebuie sa reununti la cineva/ceva. Cum stii ca a venit momentul? Unde e linia fina intre a persevera si a renunta? Am cateva spete despre care as vrea sa vorbesc. Pentru simplificare voi pastra un singur gen in exprimare, desi textul este valabil pentru ambele sexe.

Am vazut oameni care erau impreuna, desi nu se potriveau deloc. Mai devreme sau mai tarziu unul din ei isi da seama si ia o decizie. Celalalt ramane agatat cu ghiarele inchircite (ca Puiul lui Ion Alexandru Bratescu Voinesti). In incercarea de a recupera ce a pierdut va recurge la cele mai bizare lucruri. E ciudat sa iti doresti pe cineva atat de mult si, desi nu este potrivita pt tine si nu ai reusit sa o intelegi niciodata, tu sa vrei cu disparare sa o pastrezi. Poti ajunge sa fii controlat de frustrari si de dorinta de a o avea si sa exprimi lucruri grave, sa provoci in celalalt dureri pe care nu ti le-ai imaginat. Disperarea te cuprinde si te face sa te comporti altfel. Fiecare miscare este in realitate un nou pas gresit, un pas care te indeparteaza. Cum insa nu ai reusit niciodata sa iti cunosti partenerul nu poti estima nici acum cata suferinta ii provoci prin mesajele tale pline de rabufniri si acuze, majoritatea nefondate. Asta e un caz in care trebuie sa iti gasesti un moment de luciditate si sa intelegi ca trebuie sa renunti. Singura metoda pt tine de a redeveni om, din chestia in care te-ai transformat este sa renunti, sa intelegi de ce o faci si astel sa o poti lua de la capat.

Exista si posibilitatea de a fi impreuna cu cineva, intr-un anumit grad de compatibilitate. M-am intrebat mereu ce se intampla cand unul din parteneri trebuie/vrea sa plece definitiv (in sensul de a emigra). Cati dintre cei care citesc acest topic si-ar face bagajul si ar pleca alaturi de partenerul lor oriunde ar fi destinatia acestuia. Indraznesc sa ma hazardez sa spun ca destul de putini. Necunoscutul ne infioara. Ne trezeste frici launtrice. Poate doar daca esti dominat de o iubire puternica sa ai curaj sa te arunci in necunoscut. Ii admir pe cei care ar avea curajul sa o faca (dar nu numai la nivel declarativ).

Am vazut cazuri in care pur si simplu ai noroc. Poti fi ce isi doreste celalalt intr-o oarecare masura, poti fi insuficient, dar sa ai norocul de a indeplini unul sau mai multe criterii speciale. Desi nu stii, salvarea ta sta tocmai in faptul ca parnetera ta nu vrea sa isi asume un risc, ca vrea sa joace safe, ca esti suficient de inofensiv sa nu ii provoci probleme. Intrebarea mea este: daca te prinzi ce faci? Te faci ca nu vezi? Iei atitudine intrucat vrei mai mult? Hmm. Nu prea cred. Genul asta imi pare mai degraba ca ar accepta orice numai sa reziste in cadrul relatiei. Ma intreb oare ce as face eu? As renunta din onoare? Din dorinta ca partenera sa poate beneficia de mai mult? Jur ca nu stiu. Cred ca as incerca sa fiu mai mult. Nu prea imi sta in caracter sa renunt.

Sa presupunem ca esti cu cineva de mai mult timp. Vorbim de o perioada care se masoara in ani, deoarece pt mine o perioada care se masoara in luni e ca si cum ti-ai face incalzirea inainte de a incepe un meci de tenis. Ce faci daca intr-o buna zi partenerul tau vine si iti spune ca vrea sa plece? Te opui? Accepti? Incerci sa il faci sa se razgandeasca? Tot timpul m-am intrebat de ce pica partenerul testul acum? De ce nu l-a picat la 6 luni? La un an? De fapt nu e intrebarea mea. Este a lui DT si am retinut-o pe parcursul discutiilor noastre lungi purtate la o cana de ceai. Din alt punct de vedere, pentru mine, chestia asta e ca o demisie. Nu poti retine un angajat care vrea sa demisioneze. In mod similar si intr-o relatie, demisia – echivalata aici prin a renunta – este un act unilateral. Nu poti deca sa il accepti. Poate sa iti para rau, poti incerca sa aduci contra-argumente, dar in final nu iti ramane decat sa accepti sa renunti.

Mai am un singur scenariu si ma opresc. Se poate intampla sa intalnesti  persoana care trebuie. Sa se intruneasca toate criteriile de compatibilitate, dar totusi sa nu puteti fi impreuna. Motivele ar putea fi  multiple. De exemplu poti avea ghinionul sa pici intr-un moment nepotrivit in care potentialul partener sa fi renuntat la risc, sa fi renuntat la dorinta de a incerca si sa vrea sa joace safe. Poti renunta intr-o asfel de situatie? Poti renunta cand orice fibra din tine iti spune sa continui? Si daca continui cum faci diferenta dintre a fi perseverent si a nu te transforma intr-un fanatic sau un obsedat? 

Cand am spus ca mai am un singur scenariu se pare ca am mintit. Tocmai mi-a mai trecut unul prin minte. Ce faci atunci cand intalnesti pe cineva, lucrurile merg  mai bine decat iti puteai inchipui, dar stii deja de la inceput sau afli pe parcurs ca persoana pe care o vrei este deja cu cineva. Situatia asta mi se pare una din cele mai nasoale. Renunti? Chiar daca stii ca nu beneficiaza nici de jumatate din ce ai putea sa ii oferi tu? Insisti? Chiar daca asta inseamna sa nu ii respecti trairile, sa intervii in interiorul unei legaturi?

Nu mi-a placut topicul asta, dar am vrut sa il scriu. Sunt momente in viata in care esti indreptatit sa renunti, dar sunt si momente in viata in care a renunta este echivalentul a nu iti fi dorit indeajuns. Oricum ar fi trebuie sa gandesti lucid. Pesonal cat timp simt ca se poate, cat simt ca merita, si poate cel mai important detaliu, cat simt ca exista un corespondent nu renunt niciodata. Atentei: cat timp simt, nu cat timp mi se spune!  La cerere pot insa sa ma prefac ca renunt. Nu stiu insa cat de bine imi reuseste. Limitele sunt atat de fine si cateodata atat de usor de trecut. Tot ce am obtinut in viata pana acum a fost ca urmare a faptului ca am luptat si chiar daca am mai fost invins uneori, nu am renuntat. Nu renunt atunci cand sunt sigur pe mine. Unul din motivele pentru care renunt greu este ca odata ajuns in trecut nimeni si nimic nu mai poate deveni prezent si viitor. Stiind asta trebuie sa fiu foarte atent si sa imi aleg momentul cu grija.

Prevad ca vei incerca sa descoperi in care din aceste descrieri sunt prins si eu. Eu stiu in ce categorie intru. Tu stii in care te incadrezi?