Când m-am născut nu știam să iubesc. Din fericire m-am născut impregnat cu dorință de a trăi. Prima dată m-am îndrăgostit de sânul mamei. Era tot ce îmi puteam dori. Avea forma perfectă, îi simțeam prezența mereu și reușea să îmi ofere ceea ce îmi doream, când îi ceream. Îmi era bine. Aveam să constat că nu mi-e suficient să fiu îndrăgostit. După câteva luni aveam să îl iubesc. Îmi pierdusem din gingășia cu care îl tratasem până atunci și începusem deja să îl mușc și să îmi arăt atracția față de el. Da, pot spune că prima data am iubit când aveam câteva luni. Sfârcurile zdrelite ale mamei stăteau mărturie că le iubeam cu sete.

Adolescent fiind am început să simt că iubesc din nou. De data asta cu pasiune și cu dorință. Aveam să mă confrunt cu o mare problemă. Nu puteam rosti ce simțeam. Nu îmi reușeau aceste cuvinte. Îmi ieșeau înjurăturile, îmi ieșeau visele, îmi ieșeau dorințele. Gura mea reușea să articuleze tot felul de cuvinte, dar nu reușea să spună: „Te iubesc„. Am exersat îndelung. În față oglinzii din baie, în care astăzi că să mă privesc trebuie să mă aplec, am urmat cursuri avansate în ale oratoriei, căci în mintea mea de atunci, doar un mare orator (ca Demostene poate) ar fi putut reuși. Într-o zi de primăvară, cu un ursuleț de pluș roz în mână, ce avea imprimat mesajul pe fund sub forma unui bilețel ajutător, am reușit.

Ulterior am depășit momentul și am ajuns să o pot spune lejer. Pe măsură ce simțeam tot mai mult, sintagma a căpătat noi valențe: Te iubesc mult! Te iubesc enorm! Te iubesc de mor!

M-am trezit, zece ani mai târziu, că nu reușesc să mă exprim. E drept că nu e o caracteristică a bărbaților aceea de a transpune ce simt fie într-o formă orală sau una scrisă. Excepție fac cei care pretind a fi artiști și care, afișându-și astfel scuza, vărsa tot ce au în suflet. Citesc, scriu și totuși nu reușesc să formulez corect ce simt. În timp am dezvoltat o întreagă paletă de expresii având la bază verbul a iubi. Eram mândru de ele și pe unele le consideram chiar unice. De data asta o priveam și realizam că nu îmi sunt suficiente. Orice particulă doream să atașez ar fi adus o jignire trăirilor mele. Te iubesc mult era o minciună! Te iubesc enorm îmi era mic și strâmt! Te iubesc de mor era insuficient! În acel moment am avut o revelație.

Te iubesc a fost inventat tocmai ca să țină loc oricărei alte expresii. Ai fi putut spune: țin la tine foarte mult, îmi pasă de tine, ești viața mea, ești cea mai importantă persoană pentru mine, îmi doresc să fim mereu împreună, etc. Toate acestea sunt grupate însumat în cele două cuvinte: te iubesc. Te iubesc este invenția perfectă! Din acest motiv nu trebuie niciodată însoțit de altceva. Orice cuvânt pe care îl pui pe lângă nu face decât să îi pângărească sensul. Mai mult, te iubesc nu este o declarație despre tine. În mintea mea, cea de acum, te iubesc este o invitație adresată celuilalt să privească în tine. Nu știi ce vede și nici nu vei afla vreodată. Nu poți decât să speri că ți-ai aranjat trăirile în cel mai frumos mod posibil și să îl lași pe celălalt să ia ce consideră că merită din ceea ce este de oferit. Mai mult decât atât niciodată nu te aștepți la un răspuns. Am cunoscut oameni care dacă nu aud drept replică „Și eu te iubesc la fel de mult” toată lumea se dărâmă pe ei. Se percep a fi umiliți, ciudați, ridiculizați și brusc simt nevoia de a se debarasa de sentimente, de a se curăța de ceea ce îi murdărise în urmă cu câteva secunde. Ori asta mie îmi pare troc, nu iubire. Eu cred cu tărie că dacă persoana căreia i te adresezi scoate o tigaie și te lovește în ceafă, ai dreptul să te recuperezi și să spui din nou: te iubesc. Fie că îți toarnă o găleată de apă în cap sau îți face electroșocuri trăirile tale sunt aceleași și invitația la a privi rămâne.

Iubitelor mele care m-au auzit spunându-le Te iubesc mult / enorm / de nu știu de mine / incredibil de mult, le recunosc astăzi că nu le-am iubit la maxim. Cu siguranță le-am iubit pentru că îmi amintesc modul în care am făcut-o cu fiecare în parte. Sunt sigur că nu a fost maximul pe care îl pot da, pentru că nu am simțit limitarea expresiei atunci când am utilizat-o. Dacă nu mi-am simțit creierul ars de ineficiență, dacă nu mi-am sfărâmat degetele de necaz, dacă nu am cutreierat nopțile în gând în căutarea expresiei perfecte atunci înseamnă că nu am convers către limita capacității mele de a iubi.

Iubitei mele viitoare îi spun și o rog să nu se supere dacă mă va auzi spunând doar: te iubesc. Este strigătul ce o anunță că sunt dincolo de limită, în teritoriul în care cuantificarea nu mai îmi e demult o problemă într-o matematică posibilă. Vectorii care îmi generează spațiu își au originea în sufletul ei, iar sensul îi aparține și îl controlează.  O mai rog să mă ierte atunci când, sub euforia unei sărut așezat în palma deschisă ce mi-o așez apoi pe obraz, îi spun că o iubesc mult. Disciplina mi-a fost slăbiciune întotdeauna. Mă voi corecta într-un final, un pic prea târziu pentru a nu distorsiona momentul.

…

Ea râdea. Trăiam una din cele mai ciudate revelații, iar ea râdea în hohote. Am încercat să îi explic, să o fac să înțeleagă. Eram pătruns și îmi doream cu ardoare să îi deslușesc tainele ce tocmai le descoperisem, dar cu cât încercam mai mult cu atât râdea mai tare. Dar deh… Femeia! Ce să înțeleagă femeia? Cât face o astfel de idee pentru ea? Cât un gloss? Când a văzut că insist mi-a dat-o la temelie: „Bine Gogule că în sfârșit te-ai prins și tu! A înțeles-o și moldoveanu’. Incredibil!„. Și-a dat drumul pe role, lăsând o mână în spate pe care aveam să o prind câteva momente mai târziu. Ce folos în atâta filosofie când ea era acolo. Și totuși știa. Femeia….știa. Să n-o iubești?