– Păi nu pot! A apărut ceva și nu mai pot merge. 

 Pff! Mereu apare câte ceva. Nu-i nimic, îmi zic! Testăm adâncimea. 

– Cât de important este? – întreb crezând că eu voi fi alesul și voi avea motiv de bucurie. 

– Foarte important. 

 Surpriză! Din nou pe locul doi! Dacă eu vă zic că a început să îmi placă! Decât să plâng, mai bine îmi place, nu? Mulinez și arunc din nou momeala prinsă în josul plutei, la o distanță calculată cu precizie. 

– Și uite cum mă duc eu singur la teatru. Am să îți povestesc cum a fost. 

– Singur? – urmează o pauză. Pluta dansa pe apa, dar parcă nu suficient de convingător. Îmi doresc și eu să văd piesa asta într-o bună zi! 

Ei uite-așa mai vii de acasă. Chiar dacă nu prinzi, ca pescar, te bucuri măcar că trage! Cunoscătorii știu.

Îmi amintesc eu că piesa asta se joacă în două zile consecutive, iar eu aveam bilet pentru prima zi. Nu sunt eu bărbat frumos, dar am ceva al meu – cum a spus o doamnă cu experiență. Îmi place să cred că acel ceva al meu este o bucată de creier, care oricum a stat nefolosită mult timp în primii 33 de ani încât pot să o pun la lucru, ocazional, fără să risc să se prăjească. Îi explic domnitei, cum că piesa se mai joacă, cum mă voi sacrifica eu și voi renunța la piesă marți, pentru a merge împreună cu ea miercuri. Răspunsul a fost magic: 

Mi-am afișat un zâmbet perfid, bucuros că mi-am albit dinții acum jumate de an și i-am comunicat că tot ce trebuie să facă este să fie prezentă pentru că de restul mă ocup eu.

Ziua piesei, pe la prânz. Ticluesc: o bag pe duduie în față și cum ea e frumușică foc, nu se mai uită nici dracu la bilete, pe care oricum este scris mare și corect numele piesei, doar că au altă dată. Perfect! M-am bucurat, cam cât gândește o pitzi într-o lună: 2 minute. Ușa de la intrare, unde se verifică și biletele, de la Teatrul Palatul Copiilor dă într-un antreu. Regulile bunelor maniere mi-ar fi permis să o las pe duduie să între prima. Din păcate corolarul care spune că „dacă există posibilitatea ca femeia odată intrată să dea piept cu privirile curioase ale altor persoane aflate în antreu, atunci bărbatul o va proteja și va intra primul„. Mama lui de corolar! De parcă bărbatul ar avea glob de cristal să știe ce e dincolo de perete. Vezi, de asta au apărut personaje ca Super Man, Spider Man și X Man. Oi fi având eu ceva al meu, dar să văd prin pereți nu reușesc. Din fericire la Palatul Copiilor pereții de la intrare sunt vitrați și poți vedea clar mulțimea care așteaptă în vestibul. Așadar nu mi-a rămas decât să țin biletele invers, încât să îngreunez operațiunea de citire și să dau piept cu domnul de la intrare. Pregătisem alternative, întrucât bărbații, deși niște superficiali, se gândesc și la planul B (alternativa diplomatică: Cum că văi Doamne mi-am comandat greșit biletele și am făcut o teribilă confuzie!) și C (aveam cash la mine suficient cât să îl mituiesc pe taxator cu tot cu agentul de pază), întrucât nu e frumos să duci o duduie la teatru și să o lași cu ochii în soare.

Câteva ore mai târziu: succes total! Pe ordinea de zi intră următoarea problemă: nu avem locuri. Ieri aveam. Astăzi nu avem. Noroc că există multinaționale și ședințe și trafic în București, iar la stingerea luminilor ne-am așezat pe două locuri pe care le urmărisem cu grijă. Uff! Greu a fost! Mă uit în stânga: duduia bucuroasă, zâmbea oarecum fericită. Ce știa ea despre cât de greu e să ajungi la o piesă de teatru! 

Acum, să zic și ceva de piesă, nu? Dineu cu proști, de Francis Veber, în regia lui Ion Caramitru, avându-i în prim plan pe Horațiu Mălăele și Ion Caramitru. E o piesă celebră întrucât chiar se râde. Dacă ești într-o dispoziție bună râzi în hohote. Piesa pune față în față prostul cu suflet nobil versus deșteptul cu sufltet rău.

Pierre, omul deștept cu o situație materială prosperă (interpretat de Ion Carametriu) participă la un dineu la care fiecare invitat din categoria elitistă trebuie să vină însoțit de un prost, în cazul de față Francois Pignon, agentul de la fisc (interpretat magic de Horațiu Mălăele). Cel care vine însoțit de prostul cel mai prost este declarat învingătorul dineului. Francois pare a fi un învingător, la un astfel de dineu.

Când te joci cu focul te mai poți și arde. Într-o oră de la momentul întâlnirii Francois Pignon (prostul) îi dă viața peste cap lui Pierre (deșteptul). Cum? Asta poți vedea chiar tu dacă ai curiozitatea de a urmări această piesă. Ar mai fi ceva: pe tot parcursul piesei m-am întrebat dacă prostul e chiar prost, sau dintr-un moment în altul situația se va răsturna. Nu am să spun decât că această dilemă are o soluție explicită în finalul piesei.

Pe Horațiu Mălăele l-am mai urmărit (de exemplu în Podu). Sunt obișnuit cu rolurile lui de bețiv, sinucigaș, bărbat emotiv, etc. Deși rolul de față se încadrează în aceeași tipar, pot afirma cu tărie că îl pune în scenă într-un mod extrem de reușit. Până și domnița a râs cu poftă și s-a declarat încântată de piesă. Ceea ce nu e lucru de neglijat! Mulțumesc Maestre!

Piesă este accesibilă și copiilor, zic eu, de pe la 10-12 ani în sus, dacă știți că au răbdare și pot sta pe scaun 2 ore, întrucât spectacolul nu are pauză. Trecem Dineu cu proști la recomandări și mergem mai departe.

Voie bună. Nu uita să mai și trăiești. Măcar printre picături.