You can buy me with a coffe. (I love my job!)
Dacă mi-aș iubi mândra așa cum îmi iubesc jobul, doamna ar fi foarte fericită, cred. Dar momentan, cum rubrica este marcată cu NA (not available), jobul are parte de toată atenția mea, iar el, în compensație, adună bănuții la pușculiță, că poate, poate se schimbă situația. Nu mai țin minte ce-am scris în articolele precedente și, cu mici excepții, nu mă recitesc, dar știu că femeile au ceva cu nevoia de siguranță, iar eu cu asta mă ocup. Siguranța că mai plec de acasă :-), siguranța că pot întreține o familie, siguranța nu o s-o părăsesc și multe altfel de siguranțe care, de cele mai multe ori sunt simple cuvinte, dar, așa cum mi s-a spus, este frumos să le auzi, deși din punct de vedere rațional știi bine că nu sunt corecte.
Ea m-ar putea cumpăra, pentru câteva ore sau pentru o viață, cu o cafea. M-ar putea înlănțui pe viață cu o privire sau un zâmbet. Clienții nu beneficiază de acest privilegiu. Ei plătesc destul de mult pentru fiecare zi în care mă vor, dar nu mai mult de cât sunt plătite unele domnișoare de la Merriott. Sunt bun, dat aparent, nu chiar atât de bun! 🙂
Și uite-așa, dacă tot îmi place mie secvența cu aeroportul din Jerry Maguire, o voi repune în scenă de multe ori în perioada următoare, cu personaje diferite în zona de așteptare. Nick și Mimoza, sunt mai bucuroși ca mine că merg la ei în Adelaide (Australia), Youssef se lauda că în Melbourne sunt femei frumoase, în ciuda avertismentelor mele că vin din Estul Europei – un fel de Munții Pădurea Neagră pentru sursa de frumusețe feminină, Sean abia așteaptă să bem o bere, pe care ne-am promis-o încă din Martie când ne-am cunoscut în Germania și când habar nu aveam că voi ajunge vreodată în Singapore.
Așadar, chiar dacă tocmai s-a mai prăbușit un avion (și îmi pare teribil de rău că 300 de oameni au murit din vina unui conflict la fel de inutil precum revistele de scandal), privesc în sus, îmi iau zâmbetul de tocilar și o iau la drum pe ruta Otopeni – Istanbul – Singapore – Adelaide (8 zile) – Melbourne (2 zile) – Singapore (4 zile) – Istanbul – Otopeni – Home.
N-am apucat să pun piciorul în primul avion, că Furnicuță mă întreabă:
– Ia zi: când pleci în Kuwait?
– În Septembrie, zic.
– Ești disponibil pentru sfârșitul lui August în Cipru? Training de baze de date.
– N-am nevastă, n-am copii, sunt mereu disponibil!
Am greșit? Nu aș spune. Eforturile se fac de către cei care și le permit. Iar eu cel de acum sunt fix în etapa asta. Când ajung pe aeroportul de destinație am mereu același gând: iaca mai am de trăit o bucată, ș-atunci hai să facem o treabă bună! Mă simt ca un brac în lesă, care simte mirosul raței, are o idee cam în ce zonă se află și este înnebunit să fie eliberat, să o găsească – oricât de mult efort ar presupune asta, iar la final stăpânul (în cazul meu clientul) să fie bucuros și să îi mulțumească.
Să ne vedem cu bine!
PS: Viitoarea doamnă poate sta liniștită. Dacă am avea un bebe, aș rări plecările. Stăpâna ar locui mereu acasă! Și în inima mea.