Eu vs. Barbosu’

Nu mai sunt un tip religios. Si in nici un caz nu sunt un practicant al religiei. In copilarie am fost expus unui exces de credinta (nu de catre parinti). Imi amintesc cum ascultam, sub patura, casete cu exorcizari in miez de noapte, sa nu ma prinda mama. Eram speriat total. Mama imi spune ca eu chiar ii certam pe ei pentru ca nu sunt adevarati ortodoxi. Pe masura ce am crescut mi-am cam schimbat optica. Am invatat sa ma bazez mai mult pe fortele proprii si mai putin pe ajutorul altora, chiar daca e vorba de Divinitate. Daca vrea sa se implice e ok. Daca nu, trebuie sa fiu pregatit sa ma descurc singur. Poate sunt un pic ciudat. Nu imi plac preotii. Imi par niste vanzatori de vise. Nu imi place institutia numita Biserica. Este un monopol pe imaginea lui Dumnezeu si mie nu imi plac nici monopolurile. Lipsa concurentei duce la plafonare, iar mai nou eu urasc plafonarea (in toate domeniile).

DT se refera la Dumnezeu cu apelativul: Barbosu’. I se pare ei ca Barbosu’ este mai glumet, mai tolerant si cum ei ii place sa rada (lucru care se intampla cam rar in ultima perioada si nu depinde numai de mine) imaginea asta ii convine de minune. Barbosu’, in optica ei, este amuzant si spiritual. Are idei crete si este tot timpul pus pe sotii. Ii preiau si eu denumirea in articolul asta, desi stiu ca va trebui sa platesc redevente pentru utilizarea ei intr-un spatiu public. Cred ca va trebui sa o duc in Maldive pana la urma. (DT: Ne mai intoarcem?)

Mai nou eu si Barbosul, buni prieteni odinioara suntem certati. De la ce puteam sa ne fi certat noi? Doar nu de la cele 9 milioane de somalezi care nu au ce manca si mor de inanitie. Atunci, de la ce? Normal, de la o femeie! Eu o vroiam pt mine, El o vroia pentru El. Nu L-am inteles niciodata. Oricum le avea pe toate celelalte. De ce a vrut-o tocmai pe cea pe care o vroiam eu? Oricum nu m-am intimidat de puterile lui si am inceput sa il concurez. Eu imi vedeam de treaba mea. Daca aparea o oportunitate il mai sabotam. Mai o piedica, mai o imbranceala, cat sa ii iau fata. Barbosu’ nici el nu se lasa. Ba o trimitea in sedinte, ba se intampla ceva si trebuia sa fie in alta parte, ba imi scurta timpul cand eram impreuna. Trucuri ieftine daca ma intrebi pe mine. Eu mi le permit ca sunt mic, dar El? Cand vedea ca ma descurc prea bine imi dadea cate o bastarca de ma baga instant in depresie. Noroc ca am un vin bun din Moldova (traiasca tata!) si ma impartaseam singur pana cand eram din nou pe metereze spre disperarea Mosului. Partea misto este ca nu ne-am injurat si nu am tipat unul la altul. Cumva cred ca se simtea vinovat pentru ca eu desi ii aduceam o groaza de reprosuri El ma privea in liniste si nu scotea un cuvant. Cred ca avea remuscari. Si pe buna dreptate zic eu.

Cand a auzit DT ca m-am certat cu Barbosu’ i-a cam picat fata. Cand a aflat si motivul, cred ca, s-a socat inca odata. Era in stare sa faca orice numai sa ma impac cu El. Mi-a propus, nu, de fapt m-a rugat sa ma impac cu Barbosu’ si sa il rog la randul meu sa ma ajute. Eu? Niciodata! Asta ar fi ca si cum m-as duce cu un prieten intr-un bar si l-as ruga sa imi agate o tipa. Common’! Am o parere prea buna despre mine ca sa fac asta. DT stie si cine e persoana aflata in centrul polemicii mele cu Barbosu’ si nu are o parere prea buna despre ea. I se pare o tentativa de femeie, care nu merita atentia mea. Eu, insa, nu ii impartasesc opiniile si am renuntat de mult sa o conving de contrariu. Acolo unde eu vad frumusete, DT imi spune ca nu am gusturi. Acolo unde eu vad viata, DT vede ceva ofilit. Acolo unde eu vad speranta, DT vede sumbru. Acolo unde eu vad eleganta, DT vede ceva banal. Daca eu vad rafinament, DT vede desuet. Orice discutie pe care o avem, in care ii vorbesc despre ea se sfarseste intr-o polemica.

Intamplator in drumul meu spre munca trec in fiecare dimineata prin fata unei biserici. Uneori, atunci cand sunt sarbatori, e destul de aglomerat. Oamenii se opresc, unii se reculeg, altii se roaga. Eu trec printre ei cu mainile in buzunar si cu laptopul atarnat in spate. Ma uit la ei, ei la mine. Simt ca ma privesc ciudat pt ca nu acord respectul cuvenit locatiei. Inevitabil imi amintesc de disputa cu Barbosu’, devenita o problema mai veche deja. Arunc din mers un ochi spre turla bisericii, pentru ca in mintea mea acolo mi se pare ca ar putea fi, si ii zic: „Nu suntem prieteni! Dar daca tot o vrei atat de mult ai grija de ea. Sunt cu ochii pe tine! Daca i se intampla ceva vin peste tine si ti-o furi!” Nu il amenint. Ii spun politicos, clar si hotarat. Secventa asta se repeta in fiecare dimineata. Sunt un tip banal si chiar si textul este cvasi acelasi, zi de zi (poate mai putin in weekend cand nu merg la munca). Imi vad de drum fara sa astept un raspuns. Barbosu’ a inceput sa devina previzibil. Dar, daca intr-o zi prinde curaj si imi raspunde?