M-am trezit intr-o zi de duminica si pe cand inca mai aveam lenea de dimineata in mine am deschis televizorul. Am prins finalul emisiunii Ca la carte de pe TVR1, cu Cristian Tabara. Discutau despre cartea unui fracez. Nu am apucat sa prind prea multe informatii, dar mi-am notat repede titlul pe o bucatica de hartie. Prizonier in propriul corp suna interesant pt ca tocmai in perioada respectiva unul din prietenii mei imi trezise suspiciunea ca sufera de o problema de sanatate grava si nu vrea sa vorbeasca despre asta. Se hotarase sa pastreze doar pentru el asta si nu aveam decat sa ii respect decizia.

Am vrut totusi sa aflu ce simte un om atunci cand o maladie ii macina corpul. Este si cazul lui Guillaume de Fonclare, directorul Memorialului Razboiului ce Mare din Peronne (Somme – Franta). (pt cei care stiu mai putina istorie, desi e greu sa stii mai putin ca mine, Razboiul cel Mare este Primul Razboi Mondial). Guillaume sufera de o boala genetica despre care nu se stiu prea multe, dar care ii cucereste treptat corpul. Incepe sa isi pierda din mobilitatea membrelor si este cuprins de tot felul de dureri ce incep sa il transforme si ca om.

Un alt motiv pentru care am vrut sa citesc aceasta carte este ca stiam ca prin toata durerea ce il cuprinde a gasit o cale de impacare cu el insusi. A gasit compromisul care ii asigura continuarea vietii chiar si din postura asta limitata. Am vrut sa aflu. Am vrut sa invat.

Dureri am avut si eu. Ultima data in suflet. Dar tipul asta resimte atat durerea fizica cat si pe cea sufleteasca. El spune ca a fost salvat de muzelul la care lucreaza. Daca ma intrebi pe  mine cred ca muzeul i-a mai pus o piatra pe suflet. Sa te duci, chinuit, la munca si acolo de dimineta pana seara sa stai intre dovezi ale jertfei a milioane de oameni e greu. Ce mai inseamna suferinta ta in momentul in care ai in fata sacrificiile a milioane de oameni. „Pe 1 iulie 1916 a inceput ofensiva propriu-zisa, trupele britanice suportand tot greul pentru ca francezii aveau multe de facut la Verdun. Ofensiva s-a incheiat la jumatatea lunii noiembrie a aceluiasi an. Aceste sase luni au fost ingrozitoare; 420.000 de morti din trupele britanice (dintre care 80.000 disparuti) si 200.000 de morti din trupele franceze (dintre care 27.000 disparuti). Cat despre nemti 437.000 de oameni au ramas pe campul de lupta, ceea ce inseamna ca  numarul total al mortilor si disparutilor a ajuns la peste un milion, 1,2 milioane

Toata cartea este o lupta pe care o da cu el insusi. „70.156.000 de soldati mobilizati, 9.442.000 de morti, si cate vaduve, si cati orfani? Este drept sa compari acest tumult cu luptele mele launtrice? Ce inseamna doliu atunci cand dalele negre acopera o strada, un oras, o natiune?”

Nu e o lectura pe care sa o recomand oricui. Mie mi-a placut. Imi amintesc ca am cumparat cartea de la Carturesti, impreuna cu DT. Dupa ce am stat vreo 4 ore in librarie am mers la un ceai pe la Romana. Cat timp am stat la coada sa cumpar ceai, DT a deschis cartea si a citit primul paragraf. La intoarcere s-a uitat, cu ochii ei mari si verzi, la mine si mi-a spus: „Tu chiar ai de gand sa citesti cartea asta? E trista rau. Doare!”. Asa este: doare pe parcursul lecturii, dar am considerat ca am nevoie de o astfel de lectura sa pot converge catre punctul pe care mi l-am propus. Pasajul incriminat suna cam asa: „Corpul meu este o gloaba; sunt prizonier intr-o ganga de carnuri si oase. Ma lupt ca sa merg, ca sa vorbesc, ca sa scriu, ca sa imi misc muschii care ma ranesc in fiecare moment. Mintea mea repeta intr-una aceiasi poveste; nu mai vad zambetele copiilor mei si nici privirile tandre ale celei pe care o iubesc; nu imi mai vad decat mainile care tremura, bratele care se chinuie sa duca mancarea la gura si picioarele care se inconvoaie sub greutatea unui corp care a devenit prea greu. Nu mai sunt decat un om instabil care mediteaza la nesfarsit, si daca am iubit candva acest corp, acum il detest. De acum inainte, el si cu mine coabitam, si el este cel care are ultimul cuvant in toate. Nu m-am impacat cu aceasta idee decat constrans.”

Aceasta carte poate fi cumparata de aici.

Desi intentionam sa o utilizez aceast eseu, in schimbul de carti cu DT, am renuntat. Chiar si asa urmatoarea carte primita de la DT avea sa continue ideea suferintei. Dar despre ea intr-un topic viitor. Acum ma asteapta loganul in parcare, sora in Dristor, mama si tata acasa. Diseara suntem toti, vom uita de micile probleme si ne vom bucura unii de ceilalti.

Sarbatori fericite si sa ne auzim cu bine.