Astăzi părinţii mei fac 40 de ani de căsătorie. Pe 13 Iunie 1971, aveau să se căsătorească. Probabil că se iubeau  mult pentru că nu au fost superstiţioşi şi nu s-au speriat de ziua de 13. Nici eu nu am fost superstiţios la luna Mai, dar mie nu mi-a mers (prietenii ştiu de ce). Dacă tot mi s-a oferit ocazia hai să va spun cum a fost văzută această căsătorie prin prisma unui copil care îşi ţine de mână părinţii.

Primul lucru pe care mi-l amintesc este că tata a lucrat 4 ani în Iraq şi 4 ani în Egipt. Partea bună era că deşi vameșii devastau pachetele, aveam Milky Way şi Mars în brad la fiecare Crăciun (asta înainte de 1990). Partea mai puţin plăcută este că uitasem cum arată tata. În ’90 când s-a întors eram la țară, la bunica (aka Mămaia) şi a venit un domn pe care toţi îl îmbrăţişau şi îl pupau de zor. Îl recunoşteam din poze. Am început să plâng şi nimeni nu înţelegea de ce. Astăzi va spun eu: pentru că venise tata.

Tata e super tare. Toate prietenele mele îl îndrăgesc. Nu l-am văzut nervos niciodată. Nu l-am auzit ţipând niciodată. Mă întreb dacă ştie ce e aia supărare? Beat nu am avut ocazia să îl văd, doar ameţit de câteva ori. În schimb l-am auzit o singură data înjurând. Asta într-o discuţie tata-fiu în care îmi explica (adlitteram) ce îi povestise un vecin că mă auzise pe mine spunând. În realitate, nu eram eu cel care înjura, ci unii dintre colegii mei de liceu care petreceau la mine acasă. Ai mei erau la ţara, iar eu a trebuit să plec pentru că Raluca avea o criză în dragoste. Să recunosc că am lăsat copii singuri în casă mi-a părut mai grav decât să îmi asum înjurăturile.

Mama seamănă destul de bine cu mama lui Ion Creangă. Transferat în zilele noastre ar fi vândut mobilă din casă că să îmi cumpere o culegere gen Petrica sau Gheba. Ar fi stat şi în cap că să avem tot ce ne trebuie şi să ne ducem școala şi educația la bun sfârşit. Din copilărie îmi amintesc, cu mare plăcere, că în fiecare week-end ne făcea câte 2 tipuri de prăjituri. Şi ce bune erau şi încă mai sunt. Mama are o inimă de aur pe care am învăţat de mic să o înmoi. Când întârziam peste ora permisă afară, dădeam o tură prin centru, furam un buchet de trandafiri şi mă postam în dreptul uşii cu un mare zâmbet. Îmi deschidea uşă o faţă serioasă care la văzul buchetului se înmuia instant. Aşa scăpam eu de bătaie, spre deosebire de sor-mea care o provoca şi o încasa mult mai des că mine.

Mama e frumoasa, harnică şi mereu grăbită. Tata e calm şi mereu liniştit. Uneori mama îl dojeneşte că se mișcă încet sau că nu face ceva bine. Atunci, tata îi răspunde într-un mod magistral şi care nu s-a schimbat de 40 de ani: „Da drăgălașo, aşa este!”. După 40 de ani mama a rămas o drăgălașă. Are dreptate tata! Şi eu şi sor-mea murim de râs şi ne place să îi vedem cum se desfășoară. Stăm pe canapea în bucătărie, ii privim și nu avem cum să nu izbucnim în râs. E așa frumos la noi acasă! Îmi încarc bateriile la maxim doar privindu-i.

I-am sunat să îi felicit şi am încercat să le aflu secretul. Am vorbit cu unul, apoi cu celălalt. Mama mi-a spus că secretul este să ştii când să laşi de la tine. Nimeni nu e perfect şi trebuie să îi accepţi celuillat şi defectele. Apoi mi-a spus că aceşti 40 de ani ni se datorează în mare parte şi noua (mie şi surorei mele). Am fost copii doriţi şi asta i-a ajutat şi pe ei. Pe final mi-a spus că simte că mai poate duce încă 20-30 de ani. Nu ştiu care le-a fost reţeta, dar pot spune că au reuşit.

Va iubesc şi va mulţumesc din suflet.

PS: atașez cele mai recente fotografii cu sărbătoriții: echipa mea de suflet. Poate pentru că sunt ai mei, dar mie îmi par frumoși rău.

Mama

Tata

Tata și mama în activitate.