Teatrul de Comedie: …escu
Săptămâna trecută pe vremea asta mă aflăm în librăria Cărturești, din Afi Cotroceni. Am avut de omorât vreo două ceasuri și am decis să le înjunghii cu o lectură pe scaunelul confortabil de la Cărturești. Mi-am luat din raft cartea pe care o citeam acasă, am derulat la capitolul rămas, mi-am luat un ceai și m-am pus pe treabă sub privirile părinților care își aduceau copiii la cercul de GreenArts (care este foarte, foarte tare și pe care îl recomand cu multă căldură). Ulterior, mi s-au alăturat DT și Mozart, căruia i-am propus să facă și el câteva mărtișoare ecologice.
Așteptându-l pe Mozart să facă cele 3 mărtișoare din cadrul atelierului am fost abordați de o doamnă, în etate, care ne-a cerut permisunea de a sta o clipă pe scaun întrucât era tare obosită. Firește că am acceptat și am început să socializam. Noi aveam un noi un copil de 9 ani, ea avea cu ea un copil de 12 ani. După ce am trecut de conversația de politețe, ne-am prezentat fiecare. Ea a vorbit prima, căci nu, conform codului aștepți ca persoanele în vârstă să se prezinte și să întindă mâna: „Eu sunt doamna …Escu! Așa mă prezint!„. Ce coincidența! A doua zi urma să mergem să vedem …Escu, la Teatrul de Comedie, iar eu aveam să o întâlnesc pe doamna Escu cu o zi mai devreme.
Când noi îl mai verificam pe puști, aflat la altă masă, cum evoluează și îi dădeam încurajările de rigoare, am surprins câteva detalii ce aveau să mă urmărească și în zilele următoare. Și uite că de data asta nu era un fir de păr rămas neepilat, un fir de la ciorap sau o pată pe ghete. Am văzut modul în care ne privea. Era convinsă că eu, DT și Mozart suntem o familie. Multă lume crede asta, iar majoritatea refuză argumentele menite a le demonstra contrariul. Modul ei de a privi nu era unul normal. Deși ne privea cu căldură, mai ales pe DT care firește că o fermecase, bătrâna doamnă afișa o față dominată de durere. Avem să aflu în secundele următoare:
– Copii, eu am 80 de ani!
– Mulți înainte – sărim în cor eu și DT. Arătați foarte bine, doamnă! Nu vă arătați vârstă! – ne completam noi unul pe celălalt de parcă spui că făcusem repetiție acasă.
– Noi avem însă o problemă, ne spune bătrâna în timp ce copilul mersese să vadă ce înseamnă GreenArts pentru că ar fi vrut și el să facă 3 mărtișoare din semințe. Mi-am dat seama că urmează greul când am remarcat lacrimi strălucindu-i în ochi. Bărbia începuse să îi trebure, dar încă reușea să articuleze corect cuvintele. Părinții lui au murit într-un accident de mașină. Eu am fost singură la părinți și la fel și fiecare dintre părinții lui. Copilul ăsta nu mai are pe nimeni. Eu sunt singura care îl poate avea în grijă. Am 80 de ani și încerc să îmi fac treaba cât pot de bine.
Stau prost la aritmetică. Știu asta, dar chiar și așa 80 alăturați cu 12 îmi strigau că situația e tensionată. Din fericire, DT a avut un moment de neatenție și a pierdut prima parte a afirmației. Altfel ar fi izbucnit în plâns de se golea Cartureștiul. Când mi-a cerut detalii am mințit-o pentru că ea empatizează puternic și am preferat să păstrez doar eu adevărul căci îl duc mai bine.
Se întoarce copilul și îi spune bunicii cum că pentru a face mărtișoare trebuie să facă o donație de 50 de lei. Îi auzeam fără să vreau, dar mă gândeam la cum e să fii condamnat să trăiești, pentru a nu-ți lăsa sigur nepotul la o vârstă fragedă. M-am uitat la copil și i-am citit urmele lăsate în dezvoltare de lipsa părinților. Bătrâna nu și-a permis cei 50 de roni. A spus un Nu scurt, urmat de o mușcătură a buzelor prin interior. Copilul nu a părut surprins, de parcă la cei doar 12 ani realiza că trăiește dintr-o pensie de profesor.
Câteodată mă pierd. Și dracu să mă ia, pentru că m-am pierdut și de data asta. Abia după ce doamna era de mult plecată, mi-a venit ideea de a îi fi plătit eu nemernicii de 50 de roni și de a îi oferi copilului posibilitatea unei bucurii, iar doamnei șansa de a se mai odihni puțin. Povestea doamnei Escu m-a întristat.
A doua zi, toată „familia” la Teatrul de Comedie: …escu, de Tudor Musatescu. Decisesem că e timpul ca Mozart să ne însoțească la teatru. Am încercat să căutăm o piesă potrivită vârstei lui, dar din păcate nu am reușit.
…escu este o piesă extrem de actuală. Atât de actuală încât mi-a cam pierit zâmbetul. Poate nu am fost eu în formă dar să constați că din 1933, de când a fost scrisă piesa și până în prezent, am fost mereu conduși de lichele pe mine unul mă face să urlu mai mult decât să râd. Piesa are comic de limbaj și de situație presărate peste un substrat apăsător. Decebal Necșulescu este colegul nostru din clasele 1-4 care nu era în stare să stăpânească tabla înmulțiri sau să retină literele din aflabet, dar pe care astăzi îl vedem deputat în Parlamentul României, conducând un X5, purtând costume care costă mai mult decât salariul anual al unui profesor de liceu și care ascultă firește muzică bună. În aproape 80 de ani, poporul nostru nu a învățat nimic. Ne plac lichelele la nebunie și tare îmi e că ne mai distrăm cu ele încă 80 de ani.
Nu pot să nu o remarc pe Miza, interpretată de Gabriela Popescu. În opinia mea este elementul de savoare al piesei. Un fel de Măgărușul din Shrek. Îmi place foarte mult Vladimir Găitan, de data asta în rolul lui Decebal Necșulescu și m-am bucurat să îl văd pe Maestul Ion Luchian. Nu am râs pe cât m-aș fi așteptat, dar …escu este o piesă de referință în dramaturgia română și în portofoliul lui Tudor Mușatescu (alături de Titanic Vlas și Visul unei nopți de vară).
Experimentul cu Mozart mi-a arătat cât de pură e mintea unui copil. Pe la jumătatea piesei, văzându-l cum cască, piesa fiind și destul de lungă, m-am gândit să îi explic cum că tipul ăla se iubește în secret cu soția celui mai bun priten, care la rândul lui o are ca iubită pe soția primului. Am evitat termenul de „amantă”, considerându-l nepotrivit, dar chiar și așa explicația mea s-a izbit de un perete. Adulterul nu căpăta sens în mintea lui necoaptă. Și ce bine că e așa.
Recunosc că nu am fost în formă pentru această vizionare. Sper că vouă să va placă mai mult.