Îmi place muntele! Îmi place pentru că mă stoarce de tot ce e vlagă și putere fizică în mine și îmi eliberează mintea pentru a putea gândi limpede. Când urci pe munte, în funcție de traseu ai 3, 4, chiar 5 ore de luptă. Lupți cu propriul tău organism care încearcă să îți spună că cedează, lupți cu propriile tale gânduri ce te năpădesc.

Când începe urcușul abrut întru într-o stare de vigilență maximă. Știu că muntele încearcă să mă răpună. De obicei nu se lasă până nu îmi face măcar o vânătaie, o zgârietură, deși în esență Piatra Craiului îmi vrea capul. Are câteva săritori gândite special pentru a te prinde într-un moment de neatenție. Poate sună mai periculos decât este în realitate, dar când ești înconjurat de stâncă nu trebuie să cazi de la mai mult de 2-3 metri ca să îți rupi oasele. În plus ai și responsabilitatea celor cu care mergi. Toți trebuie să ajungă întregi la bază. De data asta am urcat în doi, ceea ce însemnă că accidentarea unuia dintre noi ar fi creat probleme mari.

Mie îmi este frică atunci când mă cațăr. Îmi este frică de înălțime. De multe ori îmi tremură picioarele. Dar nu suport gândul că muntele ar putea să mă învingă. Vreau să îl înving eu, vreau să rămân întreg și să îl umilesc în felul acesta. E ca un joc în care vrei să îi treci pe sub nas și să îi arăți că nu îți poate face nimic.

Ce reușește însă muntele de fiecare dată este să stoarcă din mine și ultima picătură de forță. I-o dau cu bucurie pentru că știu că abia atunci am mintea brici. E ca și cum aș avea un spațiu limitat și lipsa forței permite gândirii să ocupe și locul liber. În starea aia de oboseală cruntă gândesc cel mai bine.

Destul despre munte. Eu zic să punem și câteva poze, întrucât nu toată lumea are acces la pagina de Facebook.