Poveste
de George Bacovia
Îți aduci aminte ziua când ți-am spus că ești frumoasă,
Când cu buzele de sânge și cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsând gândul spre amorul înțeles de-atâtea ori…
Așteptai să fiu poetul îndrăzneț ca niciodată
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări;
Te duceai mereu-nainte înspre-o umbră-ntunecată
Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.
Ah, mi-ai spus atât de simplu că ți-i sete de iubire,
Ne-ascultând decât șoptirea singuratecei păduri,
Îți opreai cu mâna sânul și zâmbea a ta privire,
Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.
– Ha, ha, ha, rădea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,
Intre om și-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lăsat să-nșiri povestea cu dureri și cu mistere
Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.
Îți aduci aminte ziua când ți-am spus că ești frumoasă,
Când, în șoaptele pădurii, poate că te-am sărutat,
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă,
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?
publicată în Ateneul Cultural, Bacău – anul I, nr.2 Aprilie 1925, pag. 1
inclusă în volumul Scântei Galbene (1926)