Carte: Ce spui după Bună ziua? – Eric Berne
În urmă cu destul de mult timp am văzut un interviu al domnului Radu Beligan, în cadrul emisiunii Profesioniștii, realizată de Eugenia Vodă. A rămas cu mine o idee a artistului. În interviu spunea că s-a născut gol, liber și că prin educație și traiul în societate s-a împovărat cu tot felul de lucruri care nu numai că nu îi sunt utile, dar îl și împiedică să zboare. Dar, pe măsură ce a îmbătrânit unele lucruri au început să cadă, de altele s-a descotorosit el și pe zi ce trece se simte mai liber, mai liber, tot mai liber.
O idee asemănătoare apare și în Ce spui după Bună ziua? a lui Eric Bernie. Ne naștem netezi, liberi, curați și suntem supuși unui proces care ne transformă. Iar primii care ne ajută să ne maturizăm, uneori într-un mod fucked up, sunt chiar părinții. În funcție de dorințele, de modul de viață, de frustrări și de realizări, de problemele emoționale sau de altă natură, părinții își programează copiii, prin ceea ce ei numesc educație și sunt convinși că este pentru binele acestora. Toate acestea se întâmplă în primii doi ani de viață. Chestia asta m-a cam pus pe gânduri și mă gândesc că dacă vreodată voi avea copii, dacă nu ar fi mai bine să tac primii doi ani.
În timpul unei vizite, văzând pe toată lumea cum duce paharul la gură și râde zgomotos, un copil încearcă să bea dintr-un pahar ce conține o băutură alcoolică. Mama îl prinde de mijloc și îi spune calm și cu drag: „Nu ai voie puișor! Doar oamenii mari au voie să bea”. Situația e rezolvată pe moment, dar deja s-a implantat o programare parentală conform căreia ca să fii mare trebuie să bei.
Conform teoriei analizei tranzacționale (teorie bazată pe studiul stărilor Eului – Copil, Adult, Părinte – și a tranzacțiilor între aceste stări) a lui Eric Bernie, fiecare om are un scenariu și un contra-scenariu. Scenariu este ceea ce îți dorești tu de la viață (ex: să fii bogat, să ai ce mai făină gagică din cartier, să devii arhitect, etc.). Acest plan este stabilit în timpul copilăriei mici și este puternic influențat de părinți. Știu că pare greu de crezut că toți acționăm pe baza unui plan pe care l-am elaborat când aveam 2 ani și nici nu știam să vorbim, darămite să concepem un plan. Dar, conform teoriei analizei tranzacționale, el există în subconștientul nostru și deși păream a acționa în baza liberului albitru, multe dintre deciziile noastre se înscriu în acest plan: care poate fi de învins sau de învingător.
Cum părinții, în mod aproape sigur, au viziuni diferite, scenariul este divizat în scenariul-mamă și scenariul-tată. În calitate de părinte nu îi poți dori copilului tău decât lucruri minunate nu? Ei uite că, în mod conștient sau inconștient, părinții pot introduce programări parentale de tipul: să nu ai niciodată o familie a ta pentru că va trebui să ai grijă de mine, să nu ai încredere în bărbați pentru că eu am avut și uite ce mi s-a-ntâmplat, trebuie să ajungi un looser (învins) mai mare ca mine astfel încât eu să pot spune la final: Vezi că am avut dreptate!, etc.
Contrascenariu reprezintă suma deciziilor luate de copil ca răspuns la îndemnurile părinților: „Fii puternic!, „Nu renunța!”, „Muncește din greu!”, „Nu minți!”, „Să fii mereu primul!”, „Să nu mă dezamăgești!”, etc. De cele mai multe ori aceste îndemnuri sunt utilizate în sensul propriu, cel pozitiv și ne ajută în a ne purta de grijă și a ne adapta în cadrul societății. Există și situații când aceste îndemnuri devin componente ale unui scenariu negativ. „Muncește din greu” se poate transforma într-un efort continuu, fără final, decât sub forma unui ulcer sau al altei boli relaționată de efortul prelungit. Îți amintești că acum câțiva ani o domnișoară corporatistă a murit de extenuare de la prea multă muncă?
Acum nu trebuie să ne închipuim că părinții sunt niște demoni și toți vom ajunge în terapie. Dar e bine totuși să conștientizăm aceste lucruri. Pentru asta am să dau un exemplu mult mai apropiat de realitate. Un mare doctor chirurg are, le lângă acest har și doi copii: un băiat și o fată. Dorința lui este ca băiatul că îi calce pe urme și dă ducă renumele familiei mai departe în lumea medicinei. În mod firesc, va încerca să îi insufle de mic băiatului dragostea pentru medicină, luându-l la cabinet, povestindu-i despre cazurile sale, etc. Întreaga educație a băiatului va fi centrată pe faptul că el va urma medicina și specializarea în chirurgie. Când băiatul, adolescent acum, anunță că vrea să dea la actorie, este posibil ca tatăl să se supere și să încerce să îi discrediteze opțiunea. Dacă dă la medicină, băiatul – acum bărbat – s-ar putea trezi în filmul: Ce caut eu în viața mea?, iar dacă dă la actorie va avea pe suflet mâhnirea și poate vreo boală a tatălui. În același timp, fiica ar putea să aibă și ea resimți centrarea atenției tatălui către frate și să ajungă să aibă o atitudine de învinsă întrucât nimic din ce face nu pare să atragă atenția tatălui. Ar putea încerca mereu lucruri tot mai grave, până la suicid și asta doar pentru a ocupa măcar odată primul loc în atenția tatălui.
Tot în copilăria mică și tot în funcție de comportamentul părinților față de prunc, se stabilește modul în care te percepi și îi percepi pe ceilalți. Există doar două stări: OK (+) și ne-OK (-). De aici derivă patru cazuri:
a) Eu +, Tu –. Poziția „miezului” sau „a aroganței”. Puternic simplificat rezultă că toți sunt niște proști, doar tu ești deștepți. Ar trebui să îți mulțumim pentru că ne tolerezi pe planetă!
b) Eu -, Tu +. Poziția „frumoasei” sau „depresivă”. Toți oamenii sunt normali, buni, frumoși, iubiți, înțelepți, etc., doar eu sunt de căcat. Termenul „frumoasei” îmi aparține și l-am introdus pentru că acest caz m-a dus cu mintea la femeile frumoase și exagerat de frumoase care au această atitudine, în ciuda realității evident altfel. Citez din DT: „Sunt mai rău decât ultima râmă a universului!„.
c) Eu -, Tu –. Poziția „sinucigașului”. Toți suntem de căcat și consumăm oxigenul degeaba. Hai dracu’ să ne sinucidem, să lăsăm planeta animalelor pentru că ele, spre deosebire de noi au un rost pe pământ.
d) Eu +, Tu +. Poziția normală. Ai o părere bună despre tine, fără a fi îngâmfat, dar ai o părere bună și despre cei din jurul tău. Și tu poți mai mult, și ceilalți pot mai mult. Și tu greșești, și ceilalți greșesc.
În ce categorie intri? Odată ce îți răspunzi cinstit la asta știi deja la ce capitol trebuie să exersezi.
Niciodată nu mi-a fost atât de greu să termin o carte și cu atât mai puțin să am impresia pe parcursul întregii lecturi că nu am înțeles nimic. Cred că aici a intrat în funcțiune directiva parentală: „Să nu te dai bătut!”, și am mers până la capăt deși mi s-a părut că m-am pierdut prin scenarii, tranzacții și multe alte elemente pe care nu am reușit să le pătrund.
După ceva timp au început să mi se cristalizeze unele idei și să fac unele observații în viața de zi cu zi, iar asta m-a bucurat și m-a făcut să cred că timpul investit nu a fost pierdut. Lucrarea se adresează, în ordine, psihiatrilor și psihoterapeuților, persoanelor care urmează o formă de tratament psihiatric și abia apoi celor care sunt în căutare unei lecturi despre auto-cunoaștere. Din acest motiv, consider că Ce spui după Bună ziua? nu este o lectură de masă, iar recomandarea mea este doar pentru cei interesați.
Cartea poate fi cumpărată de aici.