Am zile în care resimt acut oboseala. Am zile în care simt nevoia de somn. Mi se întâmplă să vin de la firmă, să adorm,să mă trezesc târziu în noapte, moment în care beau apa și adorm din nou. Putea fi un astfel de moment. Acum simțeam o durere. M-am accidentat la antrenament și de fiecare dată când mă rotesc în pat, ori eu am un ciclu al somnului care începe cu fața în sus, continuă pe o parte și se încheie prin a dormi pe burtă, simt o durere cumplită. Într-un final am reușit să adorm.

Sursă foto: favim.com

În lumea viselor mele, scăldată în belșug și presărată cu fete vesele și primitoare, răzbate o voce: 

– Hai afară!
Am crezut că mă striga fata bălaie ce dansa în jurul meu, dar cererea ei nu avea sens întrucât eram deja afară, într-o câmpie cu iarba verde până la genunchi presărata cu flori multicolore. Mi-am continuat dansul convins fiind că fata s-a-ncurcat puțin. Vocea insistă:
– Hai afară!
Arunc un ochi pe ceasul cu leduri, care oricum o enervează pentru că face prea multă lumină, la fel ca ledul de la TV, ledul de la laptop, ledul vecinului din blocul de vis-a-vis, și constat că este timpul ideal pentru o plimbare: 3:30 AM. Am vrut să crap și celălalt ochi, dar nu a fost cu putință, căci eram rupt de somn și de oboseală.

Fiecare secundă îmi era prețioasă, pentru că îmi permitea să mai dorm încă puțin. Universul s-a născut în câteva miimi de miimi de secundă, ori dacă eu reușeam să câștig 1 secundă, aș fi putut fi în altă lume, aș fi putut fi în alt univers în care neuronii își țin axonii înlănțuiți într-o perpetuă horă a relaxării. Încerc o diversiune: 

Eu: – Acum? E musai să mergem chiar acum? 

Ea: – Da, acum! Nu mai pot să respir! 

Eu: – Îți aduc spray-ul? Încă mai căutam soluții. Pe balcon e mult aer curat!

Ea: – Nu mai suport să stau închisă! Plec afară! 

Știi cum e atunci când mănânci repede și până creierul tău primește semnalul de plin, tu deja ai mâncat prea mult și te doare burta? Ei cam așa a fost și acum. Până am procesat eu ultima propoziție „Eu plec afară!„, nu am mai apucat să văd decât o fantă de lumină ce-mi semnala că ușă de la intrare era pe punctul de a se închide. Genul de situație bizară în care ultima secundă din vis coincide cu prima secundă din realitate și în loc să te bucuri că ai visat, te zdruncină conștientizarea realității prezentului.

Identific momentul și îl plasez în categoria Zen. Mă ridic. Dau să pășesc, mă împiedic și mă lovesc cu piciorul de un fotoliu. Nu înjur, dar mă întreb unde dracu vede ea lumină de la leduri, căci eu nu văd nimic prin casă. Aprind becul și mă îmbrac. Telefonul ei este pe masă. Numărul de la apartament sau de la interfon, nu știe. Telefon nu are. Cam cum s-ar putea întoarce? Era clar că trebuia să bag viteză. În lift am făcut ala bala portocala, între stânga și dreapta, ca să aleg direcția de alergare la ieșirea din bloc. Nu a fost cazul, pentru că am găsit-o în fața blocului ținând deschisă ușa de la intrare.

Ea:  – Fugi și dormi! Vin eu singură, îmi șoptește zâmbitoare, cu o voce calmă și plină de înțelegere. 

Îmi sărise somnul de mult. Acum eram bucuros că nu a mai trebuit să iau toate străduțele din cartier la rând, să o caut. 

Eu: – Dacă tot am venit, hai să facem câțiva pași. Poate așa ne vine pofta de somn. 

Ea: – Păi nu pot că am rochia pe dos! 

Nu observasem. M-am uitat mai atent și așa era. 

Eu: – Lasă că nu se prinde nimeni. Admiratorii tăi dorm la oră asta, dar dacă vrei te ajut să o întorci. 

S-a lipit de brațul meu total și mă privea bucuroasă, dar puțin bulversată. Am scăpat ieftin. Am parcurs doar o stradă. Cu alte ocazii ajungeam să văd Ceahlăul la apus.

Dimineață aveam sa aflu verdictul: 

Ea: – Te-ai schimbat! Înainte erai altfel. Nu e o surpriză. Mă așteptam să se întâmple astfel.

Șah-mat. Diseară se va întuneca iar. O nouă noapte, o nouă luptă.