A trecut destul de mult timp de când nu am mai publicat ceva. Suficient de mult, încât să fiu întrebat: „Ești bine? E totul în regulă cu tine? Ești în depresie? Te putem ajuta cu ceva?„. Trebuie să recunosc că am fost puțin surprins, întrucât nici nu am realizat cât de repede a trecut timpul. Între proiectele mele pe Ra Workshop, atelierul Arius, 3 antrenamente pe săptămână, nu prea mai știu când e luni și când e vineri.

Când nu scriu, mi-e bine. De altfel, dacă aș suferi de vreo depresie, cred că aș avea multe de spus, respectiv de scris. Depresiile mă chinuie și pe mine, dar odată la câțiva ani și sunt urme pe blog ale ultimei vizite. Alta este însă schimbarea care stă la bază acestei lipse de activitate publicistică.

Musashi este personajul meu literar preferat. El a existat și în realitate, deci poate întruni și rolul de model uman. (Cine nu știe cine este Musashi poate arunca o privire pe un articol mai vechi, aici). Musashi, în drumul lui prin viață, a ajuns să întâlnească un samurai bătrân care tocmai ce oferise o floare unei tinere femei, foarte frumoasă de altfel. Într-un mod bizar, Musashi nu a fost fermecat de frumusețile feminine, ci de perfecțiunea tăieturii florii. Cum învățase deja ceva despre mânuirea bastonului și a sabiei, s-a decis să studieze plantele, în speranța că într-o bună zi va reuși să stăpânească și el tăietura perfectă. Pentru asta, personajul nostru se retrage într-o câmpie, unde timp de 5 ani se ocupă de agricultură. Urmărește plantele prin ploaie, prin vânt, pe secetă și după inundații, pe arșiță și sub lumina lunii. Trebuie să recunoști că tipul este cel puțin bizar.

Fără să am în minte modelul acesta, conexiunea realizând-o mult mai târziu, anul acesta am decis să fiu egoist. Sună bizar? Îmi place! Da, anul acesta vreau să fiu egoist și să nu mă intereseze de ceilalți. Vreau să știu doar de mine.  Ți-am povestit (sau scris pe blog) vreodată, că tata s-a lăsat de facultate în tinerețe ca să îl pregătească la matematică pe fiul gazdei la care locuia? Ei, după ce copilul a intrat la facultate, tata a găsit pe ușă un bilet în care era anunțat că trebuie să evacueze camera. Frumos! 

O fărâmă din tata a ajuns și în mine, doar că anul acesta m-am decis să o împachetez și să o pun pe raft la dospit. De la generație, la generație se impune e evoluție. Altfel nu vom putea părăsi planeta și rasa noastră va dispare odată cu soarele, în câteva milioane de ani! Ei uite că mie îmi place să gândesc pe termen lung și vreau să văd care bucată din mine merită să fie dezvoltată și care nu. Pe unele le închid temporar, pe altele definitiv. În felul acesta voi obține o mai bună cunoaștere de sine, dar și a oamenilor din jurul meu.

Anul acesta sunt prea egoist ca să îmi pese, sunt prea egoist să mă gândesc la alții, sunt prea egoist ca să scriu. Așa că l-am luat pe Grasu XLL, i-am dat bani în avans și timp de 365 de zile îmi cântă non-stop: