Acum mai bine de 4-5 ani am ieșit la o cafea cu o domnișoară. Eram proaspăt divorțat, așa că toate mișcările și vorbele mele erau teribil de stângace. Spre norocul meu, domnișoara mi-a spus din prima: „-Vreau să știi că peste 3 luni, eu plec definitiv din țară.„. Odată eliberată tensiunea stângace a începuturilor, lucrurile au mers lin și conversația a generat idei care poate altfel ne-ar fi scăpat. Cu ce-am rămas după atât timp? Cu faptul că avea o dantură impecabilă, atât ca formă cât și ca nuanță, un alb de tip Photoshop, că zâmbea foarte mult și că era de părere că: „-Marius! Atunci când îți dorești ceva cu adevărat, tot Universul lucrează pentru a împlini acest lucru. Eu de exemplu știu că iubirea mea este peste ocean. Știu că acolo am s-o întâlnesc și că voi fi foarte fericită!„. Așa a fost. Și-a găsit iubirea peste ocean și din câte îmi pare, este și fericită. Cinci ani mai târziu, am citit și eu aceeași carte și mi-am amintit de ea, pentru că pe măsură ce dădeam paginile mi-a venit în gând cu zâmbetul și convingerile ei. Ce ți-e și cu Universul asta!

Am avut un bagaj greu în ultima călătorie și aveam nevoie de o carte ușurică. Așa am ales din bibliotecă, Alchimistul de Paolo Coelho, o carte pe care am evitat-o mult timp, pentru că era trendy și pentru că fusese deja citită, probabil datorită dimensiunii reduse, de orice domnișoară cu unghii roz.

De la Pescărușul Jonathan Livingstone, nu am mai citit o carte atât de încărcată cu simboluri, care să îți facă mintea să zboare precum vârfurile degetelor pe trupul unei femei tinere, pe care fiecare formă desenată este nouă, fiecare atingere este unică. Ori asta este fix ceea ce caut într-o carte.

Povestea poate fi interpretată în două registre. În cel light (a se citi ușor), afli povestea unui cioban pe nume Santiago, care în urmă unui vis își vinde turma, își abandonează planurile și pornește într-o aventură către necunoscut, către Piramidele Egiptului, cu speranța că acolo va găsi comoara ce i-a fost relevată în vis. Ușor de citit. Scurt și la obiect.

În registrul simbolisticii, călătoria lui Santiago reprezintă povestea Legendei Personale, pe care cu toții avem ocazia să o trăim, dar pe care majoritatea dintre noi suntem fie orbi, fie înfricoșați ca să o urmăm. Viața pare să ne de-a semnale, pare să ne așeze lucrurile așa cum trebuie, să ne creeze condițiile optime de călătorie, dar, asemeni vânzătorului de porțelanuri, teama de necunoscut, teama de a abandona puținul pe care-l avem, teama de a nu reuși, teama de a călători singur o bucată mai lungă sau mai scurtă din drum, toate astea ne reduc pe majoritatea dintre noi la condiția vegetativă și limitată, a omului contemporan. Statistici pe picioare și cu sânge cald. Nimic mai mult.

Asemeni lui Santiago, care trece marea și străbate deșertul, ca în final să găsească comoara foarte aproape de satul natal, așa și drumul nostru poate fi spre departe, peste mari, oceane și pe alte continente. Și chiar dacă comoară se află aici aproape, drumul e musai să fie făcut, căci el scoate din tine ceea ce habar nu aveai că există, drumul te învață și te transformă. Legenda Personală poate fi un destin sau poate fi un drum ales conștient. Indiferent de motivația care te pune la drum, totul este să ai încredere și perseverență, căci în mod sigur drumul nu va fi ușor.

Pentru un tip care nu crede în destin, este ciudat cum povestea Legendei Personale, mi-a apărut sub ochi tocmai în mijlocul luptei cu demonii, în care încerc să stabilesc dinamica aleatorie a fiecărui eveniment. Iar eu, tocmai aici eșuez, căci piesele par așezate cu grijă, într-o schemă a cărei dinamică aleatoare este minimă, iar mișcările lor par a cunoaște viitoarele mele mutări. Drumul este însă lung, iar lupta este abia la început.

O lectură plăcută, scrisă într-un mod foarte ușor de citit și pe care o recomand cu plăcere. Cartea poate fi cumpărată de aici. Am citit de Paulo Coelho și 11 minute și Veronica se hotărăște să moară.