SMS
Ea își vede de treburile ei și nici nu știe că exist. Eu îmi văd de treburile mele, dar în fiecare respirație pe care o trag, îi simt mirosul pielii calde, presărate cu nuanțe de parfum, pe care nici nu am avut ocazia să le inspir. Tot ce nu am, ce nu știu, îmi imaginez. Dă-mi o bucățică din tine, sub forma unui mesaj, a unei fotografii sau a unui zâmbet și voi avea tot ce îmi trebuie pentru a-ți spune cum vor arăta următorii 50 de ani împreună. Nu ne despart decât vreo 15.000 km și ecuatorul, căci suntem în emisfere diferite atât la propriu, cât și la figurat.
Zip. Zip. Telefonul vibrează și știu că este sunetul care mă anunță că am primit un mesaj. Am sunete personalizate pentru fiecare aplicație și nu este nevoie să ating telefonul ca să știu ce se întâmplă. Telefonul a vibrat și ieri, și alaltăieri și de fiecare dată s-a dovedit a fi o ofertă de nerefuzat care mi-ar fi schimbat drastic situația în gospodărie, dar care îți lasă viața la fel de searbădă cum era și până acum.
Zeii și-au orientat privirea asupra mea. Nu e o ofertă. Probabil mi-a răspuns din politețe. Poate era într-o pauză și printre zecile de mesaje primite l-a văzut și pe-al meu. Este posibil ca mesajul meu să fi fost mai fain ca unele dintre celelalte, iar asta a determinat-o să pună un smile și să-l returneze. Un smile! Laconic, nu? Dar ce poate să vorbească mai mult ca un zâmbet? Un roman întreg ar putea la fel de bine să fie arhivat într-un zâmbet. Ea nici măcar nu știe ce-a făcut. Probabil acum s-a întors la ale ei, iar eu mă uit la telefon precum Gollum la inel. Același zâmbet fericit, de data asta de partea mea. Pe Gollum zâmbetul l-a costat viața, căci l-a dus în prăpastie. Sper totuși că Divinitatea mi-a pregătit un final mai bun, iar dacă nu, „cu-o moarte toți suntem datori” (George Coșbuc – Decebal către popor).
„De ce?„. Aceasta este întrebarea care mă împinge mai departe. Este acceptată în toate formele ei: De ce? Pentru ce?, etc. „De ce?„este catalizatorul rațiunii și originea unui vector care are în vârf un punct în timp. Mereu crezi că punctul respectiv este foarte aproape, dar viața ne dovedește mereu și mereu că de fapt este foarte departe și că mulți dintre noi nu vom ajunge niciodată acolo. Fie ne vom pierde pe drum, fie vom renunța de bună voie. Iar cei ca mine, care nu renunță niciodată și care sacrifică totul pentru un punct unic în cadrul unui spațiu Minkowski personal, odată ajunși la destinație, vor privi mirați în urmă și se vor întreba: De ce am bătut atâta drum? Ce speram să găsesc la capăt? Când drumul e prea lung, spațiul-timp îți afectează memoria și uiți de ce te-ai înhămat la drum.
Peste trei zile urc în avion și știu DE CE voi sta 27 de ore înghesuit într-un scaun. Acum îmi este ușor, pentru că politețea ei m-a scos din întuneric. Aș vrea să îi mulțumesc cumva, dar dacă i-aș spune ceva, orice, s-ar speria și mi-ar spune că sunt nebun. Mai bine tac. Nu reușesc mereu să stăpânesc cuvintele și să le așez după plac. Inteligența mea nu este constantă, iar uneori dau dovadă de o rară prostie. Știu! Am să-i pun capac peste zâmbet o pălărie. În felul acesta zâmbetul nu va mai putea fugi la cer și noi, oamenii, ne vom putea bucura mai mult. Lumea va fi mai bună!
Zip. Zip …