În urmă cu ceva timp am scris acest articol. Printre alții, o femeie l-a citit și mi-a lăsat mesaj că la următoarea călătorie va avea să vină să mă ia de la aeroport, că prea mă plâng cu jale și i se rupe inima-n-transă când mă vede atât de oropsit. Apoi, eu nu prea am luat-o în serios, căci atât doamnele, cât și domnișoarele au orgoliu cât casa și în plus e și în cultura noastră ca femeia să nu facă niciodată un prim pas, ca nu cumva să o vorbească „gura lumii”. Cred întru-totul în egalitatea în drepturi, dar și în îndatoriri, între bărbați și femei și este opinia mea că o femeie are dreptul și îndatorirea de a-și exprima simțirile în orice mod dorește.

Nu a durat mult până la următoarea călătorie și în dorința de a sfida soarta, în care oricum nu cred, mi-am postat în online numărul zborului și ora aterizării, iar în scurt timp am primit confirmarea oficială, că va fi acolo.

Următoarea călătorie a fost una de tip flash, la Istanbul, din categoria celor cu plecare dimineața și întoarcere seara. Pentru prima dată de când călătoresc, zborul de întoarcere a fost amânat cu două ore din pricina unei furtuni foarte puternice. Așteptând să se însenineze m-am tot întrebat cum de tocmai acum îmi întârzie avionul. Vrea natura să îmi dea un semn? Am să mor înainte să văd cine este? C-o moarte toți suntem datori, dar totuși.

În timpul zborului i-am spus lui Furnică:
– Vezi că este posibil ca pe Otopeni să ne aștepte o domnișoară. Probabil nu va fi acolo, dar dacă totuși este, să nu te panichezi. – de parcă ar fi și existat această posibilitatea. Furnică nu se perturbă nici dacă îi pică o bombă atomică în brațe, darămite într-o situație în care poate să facă mișto de prietenul lui cel mai bun.
– Cine este? O cunosc? – mă întreabă.
– Problema este că nici eu nu o cunosc. Sper să mă recunoască ea, căci eu nu merg prin aeroport să întreb doamnele și domnișoarele, dacă nu cumva au venit pentru mine.

Când într-un final am aterizat, ea încă era acolo. Mi-a zâmbit, m-a îmbrățișat și mi-a oferit o cutie de macarons și o carte, spunându-mi:
– Citește cu atenție pagina 164, „memoria poetică”. Cât timp te-am așteptat mi-a venit în minte această carte și întâmplător chiar am găsit-o de vânzare, aici în terminal.

Eu am citit cu atenție Insuportabila ușurătate a ființei, de Milan Kundera, din scoarță în scoarță, mereu numărând câte file mai am până la pagina 164. Aceasta este povestea modului în care am căpătat cartea, dar și aceasta în sine are povestea ei, și una chiar foarte interesantă.

Presărată puternic cu detalii istorice despre Cehoslovacia anilor 1968 și invadarea acesteia de către ruși, cartea prezintă povestea a două cupluri: Thomas – Tereza și Sabina – Franz, cupluri formate din oameni diferiți, cu caractere și idealuri diferite. Dacă Tereza este visătoare și cumințică, Sabina este total dezinhibată și dornică de experiențe excentrice, cele două având totuși un punt comun (pe lângă faptul că sunt femei): arta. Tereza fotografiază, iar Sabina pictează. Dacă Franz este un profesor universitar introvertit, cu slabe abilități de socializare, Thomas este un doctor care, deși își iubește cu adevărat soția, nu îți poate refuza plăcerea de a gusta din celelalte femei. Cuplurile nu sunt independente unul de celălalt, căci Sabina este fosta, cea mai apreciată și râvnită, amantă a lui Thomas. 

Lansat în anul 1984, romanul Insuportabila ușurătate a ființei este considerat chiar de către Milan Kundera ca fiind cea mai proastă carte a sa. Nu știu dacă este vorba de o modestie ușor exagerată sau Kundera chiar a fost convins de cele afirmate, dar publicul nu i-a împărtășit opinia și a făcut din Insuportabila ușurătate a ființei cea mai apreciată lucrare a sa. Există și o ecranizare, cu același nume, în regia lui Philip Kaufman, dar despre care se spune că este foarte diferită de roman.  

Thomas mi-a plăcut maxim. Ca să fie sigur că nu intră într-o relație cu vreo una din zecile de femei cu care se întâlnea și-a inventat o boală al cărei unic simptom era că nu poate dormi în același pat cu altcineva. O boală complexă care trebuie tratată cu seriozitate, astfel încât indiferent unde se producea actul amorului, al avea mereu ușa deschisă, prin care, fie fugea el, fie o ruga pe domnișoară să meargă acasă. Pretinsa invaliditate îl face să mediteze asupra proprie-i condiții și astfel realizează că adevărată dragoste, iubirea în forma ei pură, înseamnă să dormi alături de o femeie și nu s-a faci sex/dragoste cu ea, să o ții în brațe și să îi miroși părul și pielea în timp ce doarme și în niciun un caz iubirea nu trebuie confundată cu atracția fizică, întrucât această se manifestă oricum (în cazul lui) pentru toate femeile.

Un plan perfect cu care Thomas supraviețuiește o bună bucată de timp, până când un înger blond, cu trup de femeie îi bate la ușă, într-o zi ploioasă. Ceasul rău, pisica neagră îl face să își încalce propria-i regulă și să îi permită acestei femei, afectată deja de gripă, să doarmă la el, cu intenția de îi oferi ajutorul în calitate de medic și de a-i găsi cât mai curând o locuință. De parcă poate cineva să aibă încredere într-o femeie! Și cu atât mai mult într-una frumoasă!

În somnul ei tulbure, Teresa îl ia în brațe, se cățără pe el, îi adoarme pe piept, suficient cât îi introducă microbul și să-i șteargă în câteva clipe munca de câțiva ani. Iar ca transformarea să fie completă, mai fac și dragoste. Atac pe două flancuri, deși eu cred că ar fi fost suficient doar unul. Oricare dintre ele. Și dacă întipărirea primei amintiri în mintea și sufletul celuilalt („memoria poetică”)  constituie debutul unei povești de dragoste, nici drumul care urmează nu este prea ușor. Tereza va lupta tot restul vieții cu „mirosul de altă femeie” pe care îl va simți în fiecare noapte, când merge la culcare, iar Thomas va avea să încerce să afle ce este iubirea pură, ce este iubirea fizică și cum se influențează una pe cealaltă și dacă este de preferat greutatea sau ușurătatea vieții.

Titlul romanului este puțin bizar. Eu unul așa îl găsesc. Dar cum se consumă iubirea? Se consumă sub greutatea corpului celuilalt, simțindu-i fiecare por, fiecare răsuflare, de unde rezultă că esența vieții ar putea fi trăită sub greutate. Dar în același timp un om care nu resimte nicio greutate se simte liber, se poate înălța în cele mai înalte sfere, poate avea acces la cele mai înalte niveluri filozofice și de meditație. Și-atunci apare firesc întrebarea: Ce este de preferat greutatea sau ușurătatea ființei?

Recomand cu încredere Insuportabila ușurătate a ființei ca fiind un roman care se citește ușor și care aduce în schimb bucurie, plăcere și poate cel mai important aspect, cel puțin pe criteriile mele, un roman care te face să gândești, să îți pui probleme și să încerci să găsești răspunsuri. Cât despre memoria poetică, îți pot spune că nu e la pagina 164, ci la pagina 227 (sub-capitolul 12).

Cartea poate fi cumpărată de aici.