Cine a băut cu mine o bere și m-a provocat la discuție cu siguranță m-a auzit spunând că divorțatele sunt cele mai faine femei. Într-o cultură în care paradigma socială este încă foarte puternică și în care divorțul este asociat preponderent cu violență, alcool și/sau adulter, o astfel de opinie pare implicit una ciudată. Realizez că sunt doxă în divorțate cu copii și pot face un doctorat pe tema asta, fără să plagiez.

Unul din argumentele funny despre divorțate este că ele „au fost la circ” și au văzut „păpușarul”, „sforile” și cam știu cum funcționează sistemul. Dacă mai au și copii și ai văzut și Jerry Maguire (sau poți să vezi acum), atunci știi că aceste femei sunt sfinte și cu ele nu te joci decât dacă te numeri printre scursurile umanității. Ce e mișto la divorțate e că ele nu mai vor nuntă (lucru elogiat și de mine într-un articol mai vechi). Și-au făcut mendrele, au purtat rochia albă, le-au cântat lăutarii de jale și despărțire și sunt pregătite să ia viață de la capăt liniștit, armonios și relativ discret.

Probabil sunt un tip special pentru că Universul s-a gândit îmi pună în brațe singura divorțată din România care, ghici ce? Vrea nuntă, frate! Dacă dai căutare pe Google după „divorțată care vrea nuntă„, poza ei apare! „În zadar râuri în Soare / Grămadești-n a ta gândire / Și câmpiile asire / Și întunecata mare!„, am încercat eu să o fac să se răzgândească. Am dat tot ce a fost mai bun din mine, dar Fata blondă cu ochi albaștri nu s-a lăsat câtuși de puțin înduplecată, pe motiv că ea nu a avut parte de așa ceva și deci IT’S A MUST!

Soluția găsită a fost: O las să se ducă cu Dumnezeu! Divorțate nu are patria noastră? Ba uite că are, și chiar din belșug. Și uite-așa mi-am văzut de treabă!

***

Odată la câteva luni mă întâlnesc cu domnul O. și ne întindem la povești de după amiază, până târziu în noapte, la adăpostul câtorva beri reci și nefiltrate. Nu am niciun motiv să îl plac pe acest domn O. întrucât este mai tânăr, mai frumos și are mai multi bani ca mine, dar plăcerea discuției mă face să uit aceste detalii odată la câteva luni și uite-așa apucăm să ne vedem. Discuțiile noastre abordează aspecte diverse, de la business și raportări financiare, la călătorii, geo-politică, filosofie și nu în ultimul rând femei.

La ultima întâlnire, îmi amintesc că ne-am încâlcit, destul de repede, într-un subiect care avea să îmi provoace mari pierderi: diamante. Un subiect în care eram la fel de pregătit precum în efectul hidrocarburilor asupra vegetației de stepă, în perioada interbelică. Dar cum sunt dornic de cunoaștere, în toate formele ei, am mai comandat două beri nefiltrate, reci și i-am zis: „Bagă!„. Și uite-așa, până să mă învăluie aburul alcoolului îmi luasem prima lecție despre culoare, formă, tipurile de tăiere, claritate, proporția perfectă dintre lungime și lățime, unghiuri de reflexie, tipuri de polizare, fluorescență, axe de simetrie, cutlet, grindle, performanță și nu în ultimul rând despre carate, și nu din alea pe care le dai cu mâna, ci din alea care costă ca la balamuc.

Pentru o secundă m-am bucurat că a mea vrea nuntă și este astfel neeligibilă, pentru că eu nu mai studiasem atât de mult de la BAC. Și totuși m-am dus acasă, m-am pus pe aprofundat și vreo câteva săptămâni am citit numai despre asta până când am constatat că știu mai multe despre diamante decât despre înmulțirea pomilor fructiferi prin butași, în zona de Nord a Moldovei.

***

Acum un an și câteva săptămâni scriam: Înfruntarea titanilor (II). Atunci Fata blondă cu ochii albaștri dansa plângând în ploaie (ne)recunoscându-se învinsă, după doar 2-3 zile, în prima noastră confruntare. Avusesem atunci nesăbuința, justificată de altfel, de a îi spune: „Nu„, iar asta avea să mă coste scump. Un an mai târziu am înțeles că lacrimile unei femei pot ascunde orice, cu atât mai mult un plan meticulos și cinic, care prevedea debutul campaniei cu o înfrângere pe teren propriu. Eu, sincer îți spun că, m-am gândit la scenariu ăsta, dar pur și simplu nu am crezut că o blondă e capabilă de atâtea finețuri și ingeniozitate, așa că l-am clasat pe post de „Imposibil„.

Un an mai târziu mai târziu am realizat că am câștigat o bătălie sau poate două-trei, dar cu siguranță am pierdut războiul. Iar cum mie nu îmi place să pierd, am început să mă gândesc cum să fac să câștig totuși ceva și din acest război pierdut. Băiat deștept fiind, am venit cu următorul plan: Cum fondurile pentru prima casă s-au terminat, folosesc avansul să cumpăr un inel așa cum discutasem cu domnul O. Problema era că un astfel de inel are neplăcuta caracteristică de a-i face pe ceilalți să scoată pe gură tot felul de prostii. Și atunci am venit cu două condiții suplimentare: una foarte grea, iar a două mai grea ca moartea. Practic nu aveai cum să treci de ele! După ce fata declină propunerea, băgăm inelul pe olx.ro, facem un mic profit din diferența de preț, punem avansul la loc și ne vedem liniștiți de viață! Zis și făcut!

Dificultăți am întâmpinat de la început. De când a ajuns inelul în posesia mea am simțit cum toată lumea mă urmărește și uneltește să mi-l fure. Cu singura diferență că nu mi-a căzut tot părul, m-am purtat ca un Gollum: vorbeam cu „my precious” în fiecare seară, îl scoteam la fereastră zilnic să îi văd strălucirea, îl întrebăm dacă vrea să meargă la Fata blondă cu ochii albaștri. Mi se părea că mă pândesc vecinii la lift, motiv pentru care l-am mutat, în miez de noapte, pe ascuns, sub pază la sediul firmei. Îți spun ca la un frate că, eu întreg la minte n-am fost cât timp am avut inelul ăsta în posesie. Bașca, păstrarea secretului atât de mult timp a dus la somatizarea unor afte care îmi înțepau puternic fiecare cuvânt care îmi ieșea pe gură. Să fii păstrătorul inelului e groaznic. Inelul își cheamă constant stăpânul și asta stoarce viața din tine.

Mi-a venit în minte un plan. Ce ar fi să fugim la ocean, la capătul celălalt al lumii, noi doi și inelul și vedem cum ne-nțelegem. Aveam o fantezie în trei și mi se părea că asta ar fi combinația potrivită în care să o încerc. Cred că ne-am fi înțeles bine dacă am fi avut ocazia, dar nu s-a putut în fel și chip. De fiecare dată când vorbeam să plecăm doar noi doi, suna telefonul. Să nu crezi că ea nu voia. Nu! Iohannis  (da Klaus, președintele țării, gen) era la telefon:

– Mihalca, am auzit că vrei să pleci la ocean, la dracu’n praznic! 
– Da, domnule Președinte! Așa este! Am și eu o treabă de rezolvat și mă gândeam să lipsesc vreo 10 zile! 
– Te informez că am convocat CSAT-ul, că închidem aeroportul și te dau și în consemn la frontieră, măi Mihalca! Cum pleci tu așa de nebun, fără copil și vreo 10 zile pe-deasupra? Dacă strănută între timp? Ce ne facem? Pui țara în pericol prietene și asta nu-mi place!
– Domnule Președinte, mai dau cu cardu’ odată și iau și copilul! E în regulă?
– Unde iei tu mai copilul atâtea ore de zbor și la țânțari infestați, meduze urzicătoare și mâncare nesigură. Nu se poate! – (Să mai îmi zică mie cineva că nu se pricepe Iohannis la copii.)
– Dar, domnule Președinte, v-am votat! Sigur se poate găsi o soluție! – zic eu surprins total.
– Cu siguranță mai Mihalca! După ce intră copilul la Harvard și aștepți și tu să treacă de primul an, cu siguranță că se poate! Hai noroc! Și nu uita să mă votezi și în 2019!

Deci cu ocean, nu se poate, zic! Pion la D4, atunci.

***

Cum mă perpeleam eu așa noapte de noapte să găsesc o soluție, primesc un SMS de forma: „Mă iei de la aeroport sâmbătă noaptea? Îmi ești dator. Dacă nu, oricum pe la 3 sau pe la 4 seara îți sun la interfon. 63, nu?”. Mă uit la expeditor și parcă nu prea îmi venea a crede: DT. Eu eram cu ochii ridicați spre cer: „Pe bune, Șefu’? Alte glume nu aveai în program? Gen, unele la care să râdem și noi, aici pe pământ?”. Se pare că anii de primegie o făcuseră pe DT să constate că Mihalca nu era de lepădat și venea acum să îl ia definitiv și irevocabil în posesie. Numai că Mihalca, nu mai era acel Mihalca demult. Am această caracteristică de a merge până în pânzele albe, dar când pun punct este punct. Nu virgulă, nu punct și virgulă, nu liniuță. E o informație pe care o fac publică, doar că unii aleg să nu o creadă.

Mi-am consultat caietul cu datorii și am constatat că într-adevăr aveam datorii, dar de primit, nu de dat. Așa că m-am liniștit și mi-am reluat preocuparea de bază. 0.40 carate? 0.50 carate? Sau poate chiar .60 carate? Claritate VS2 sau VS1? Culoare I sau H? Ideal cut? Jur pe Dumnezeu că nimic nu m-a convins mai mult că fac ceea ce trebuie decât apariția târzie a lui DT. Parcă a vrut să îmi facă un ultim serviciu și să îmi șteargă orice îndoială. Într-un final DT înțeles unde sunt, cum sunt și probabil că s-a bucurat pentru mine. Mie mi-a părut rău pentru ea, dar: Timing is a bitch! Mi-au trebuit câțiva ani ca să înțeleg asta.

***

În ziua stabilită cu grijă, în miez de noapte, am dus-o pe Fata blondă cu ochii albaștri la cetate fix în locul în care cu un an în urmă plângea dansând. Sau dansa plângând, că nu mi-e clar, pentru că eu eram mai zen și mă uităm la ea cu sprânceana ridicată, gen: „Mai dar ce se mai învârtește fata asta!„.

Despre divorțatele fără nuntă poți afirma, cu șanse mari să fie și adevărat, că nici nu au fost cerute de soție conform așteptărilor lor. Și atunci m-am gândit să fac treaba profesionist, cu îngenunchiat, cu promisiuni, cu întrebări și răspunsuri, cu sărutări, cât să ai ce povestești la nepoți. Și uite-așa, s-a apucat Mihalca să îi spună Fetei blonde cu ochii albaștri despre ea, despre el, despre ei doi și despre de ce, pentru ce, cum, când și până când. Iar când a venit momentul, a pus Mihalca un genunchi jos, a scos cutiuța și a deschis-o metodic. Până să rostesc vreun cuvânt aud un țipăt scurt și înnăbușit. Îmi zic: „Stai să vezi că o înjunghie unul pe vreo una, taman acum, cât să îmi strice momentul! Ce să fac? Să sar să o salvez pe aia (înjunghiata) sau să îmi văd liniștit de treabă, pe principiul vii cu vii și morți cu morți?„. Dau să mă ridic și o văd pe Fata blondă cu ochii albaștri cu mâinile peste gură și cu ochii strălucind puternic sub luna care trecuse deja de primul pătrar. „Stai că e a mea! Unde ramasesem? Ah! Da. Gata. Știu.”

Fata blondă cu ochii albaștri, sedusă de puterea inelului.

De aici mi s-a tăiat firul și nu-mi mai amintesc nimic. Știu doar că dimineață, când m-am trezit, eram într-o minunăție de hotel (pe care îl recomand), Fata blonda cu ochii albaștri era goală și strălucea sub razele soarelui ce străbătea munții doar ca să o atingă și să îi evidențieze trupul prin jocuri de lumini și umbre, iar eu eram în sfârșit scăpat de povara inelului care își striga de săptămâni bune stăpânul. Speranța moare ultima, în ce mă privește, așa că am mai făcut o încercare:

-Îți amintești ceva din ce s-a întâmplat ieri? – zic eu, nădăjduind încă.
-Tot. – a venit răspunsul sec.

Firește. Am zâmbit, profitând de faptul că nu îmi putea vedea chipul. Probabil își savura victoria muncită. Sau poate nu. Poate era chiar tristă. Poate ar fi vrut să plângă și nu avea curajul. Sau poate nu mai avea nici lacrimi.

***

The show must go on! Because, unfortunately she said … No.
(Acum mă crezi când iți spun că știu că Timing is a bitch!)

***

Îmi pare rău, iubito! But it was not your fault, but mine and it was your heart on the line. I really fucked it up this time, didn’t I, my dear?

 

… and the road travels on, but I’m still near you and I will still hear you.