Când am pășit la bordul avionului am resimțit mai acut ca niciodată plafonul care simțeam cum coboară peste mine și vrea să mă înghită. Stătusem în Paris vreo șase ore, timp suficient ca să se schimbare schimbarea, așa cum simțisem că are să se întâmple. 14 ore de zbor este fix ceea ce nu îți dorești atunci când te chinuie gândurile. 14 ore și jumătate în care nu ai unde să fugi și nu poți decât să o iei „like a man”.  Am profitat de faptul că este zbor de noapte și mi-am zis: „– Îți alegi un film și adormi în 30 de minute! Dormi și te salvezi!„. Am ales.

Două zile mai târziu, în Santiago de Chile, pe când ne pregăteam să urcăm pe Cerro San Cristobal, s-a oprit în fața noastă o domnișoară și am auzit pentru prima dată de când ajunsesem în Chile un „Bună!”. Dacă nu mi-aș fi luat angajamentul să nu mai scriu despre detaliile din viața mea, ți-aș fi spus că era înăltuță, avea părul lung, brunet, purta niște colanți colorați multicolor, bocanci în picioare, iar la ochi niște ochelari cu sticlă verde reflexivă, în care tot ce puteam zări era propriul meu chip. Am urcat împreună și pe parcursul conversației am descoperit o serie întreagă de coincidențe și/sau asemănări, astfel încât după ceva timp îmi era deja rușine să mai spun: „Și eu!„, „Și mie!„, etc.

Ajunși sus, pe când stăteam la soare pe balustrada de beton a sanctuarului Immaculate Conception, cu privirile aruncate peste întreg orașul Santiago, am auzit-o spunând: „- Am văzut un film fain!”. În acel moment am știut sigur despre ce film va vorbi. Nu mă întreba de unde, dar am simțit va vorbi de filmul care m-a salvat pe mine în avion.

Human, film documentar, în regia lui Yann Arthus-Bertrand. Poate fi un film documentar oarecare sau poate fi un film care să îți redea încrederea în oameni sau poate fi un film care să îți arate că toți suntem la fel „de oameni„. Mie mi-a plăcut și îl recomand cu căldură. Pun mai jos cele 3 episoade disponibile.