Am scris un roman. Poveste în Zodia Cancerului
Când vine vorba de a-și oferi plăceri carnale de unii singuri, oamenii pot fi împărțiți în două categorii: cei care o fac și cei care nu recunosc. Cam la fel este și cu bloggerii. Fiecare blogger visează în sinea lui să scrie o carte. Am avut și eu visul ăsta și l-am pus și în practică. Am început prin 2011 și am terminat de scris luna trecută, și asta nu pentru că aș fi editat vreo 11 volume, ci pentru că de fiecare dată când a apărut câte-o mândră, am abandonat proiectul și m-am dus după ea. Noroc că și ele s-au ținut să mă lase rând pe rând și să am astfel timp să îmi termin romanul.
Acum că bat pe la ușile editurilor cu capul plecat și cu basca frământată-n mână, trebuie să am un sinopsis. Prima întrebare este mereu aceeași: despre ce este romanul tău? Dar eu nu știu despre ce e romanul meu. Mi s-a spus de către cei care l-au citit deja în etapa de feedback că este un roman-jurnal, că se simte acolo o experiență personală, dar că nu este deloc exagerată, ci din contră foarte credibilă, Că s-ar citi ușor, unii dintre ei reușind să-l parcurgă într-o singură noapte. Dar eu nu pot să confirm așa ceva.
Despre roman, pot spune că este povestea unui bărbat care încearcă timp de mai mulți ani să cucerească o femeie. O femeie care este mamă, o femeie care este bolnavă de cancer la sân, o femeie care este exagerat de frumoasă, o femeie care se prostituează, o femeie care ar putea fi magică sau ar putea fi că oricare dintre voi. Mai pot să spun că primul meu roman se numește: Poveste în Zodia Cancerului.
După cum spuneam sunt în etapa în care îmi caut o editură. Dacă se întâmplă să cunoști pe cineva care lucrează într-o astfel de instituție și dacă mă poți și recomanda, ți-aș rămâne dator pe veșnicie. Ce pot spune cu tărie este că într-o formă sau alta, romanul meu va apărea pentru că așa este felul meu de a fi: odată ce am așternut ceva pe hârtie, nu mai am stare până nu public.
Și dacă tot am dat marea veste, să punem și câteva paragrafe alese la întâmplare.
Poveste în Zodia Cancerului (extras)
Ajunși în librărie DT mă ia de mână şi îmi spune:
– Ar trebui să știi ceva despre mine.
– Ce anume? – întreb în timp ce răsfoiam o carte. DT avea și ea o carte în mâini și îmi vorbea în timp ce se uita prin ea.
– Cărțile mă excită.
Mă întorc spre ea, o privesc surprins și spun, zâmbind:
-Și mie îmi plac cărțile. Nu știu dacă aș folosi fix termenul ăsta, dar îmi plac cărțile.
-Tu nu înțelegi. Eu nu vorbesc despre bucuria de a avea o carte, ci de o excitație fizică. Eu în librărie pot avea orgasm.
Știam ce sunete scoate în anumite momente de plăcere. În câteva secunde creierul meu a construit deja scenariul în care DT urlă de plăcere în mijlocul librăriei în timp ce mă ține pe mine de mână și sub privirile înmărmurite ale tuturor celorlalți oameni prezenți, care ne-ar privi lacomi. Îmi imaginăm cum aș fi ridicat din umeri și le-aș fi spus: „Domnișoarei îi plac foarte mult cărțile.”
Ies din transa și zic:
-Marfă! Să îmi aduci aminte ca atunci când vom locui împreună să avem o bibliotecă uriașă. Vom tapeta toată casa cu cărți. De mine vei mai avea nevoie?-DT a ridicat sprânceana și mi-a zâmbit în așa fel încât nu am înțeles dacă oricum nu ar fi avut vreodată nevoie sau din contra aportul bărbatului este indispensabil.
Am continuat să răsfoim cărți. Deja pus în gardă, nu am fost surprins să simt cum DT își strecoară mâinile pe sub haina mea și mă cuprinde-n brațe pe la spate. Îmi ia cartea și o îndreaptă în așa fel încât să putem citi amândoi în același timp. DT e o femeie înaltă și cel mai adesea poartă tocuri. Îi simțeam bărbia pe umăr și respirația în ureche. Pe spate îi simțeam atât sânii mari, cât și abdomenul. Nu știu cum mă ținea, dar jur că îmi era bine. Dintr-o dată, o cartea ridicată la întâmplare a devenit mult mai importantă. Îmi era teamă să o las jos pentru că asta ar fi dus la dezlipirea celor două trupuri. Din fericire jocul a continuat la fiecare carte, alternând doar rolul pe care și-l atribuia fiecare. Uneori o învăluiam eu, alteori mă cuprindea ea.
– Mi-ar fi plăcut să mai am alți copii. Din păcate păcate nu mai pot să fac. Bine că îl am pe Thomas.
Vorbele acestea eu lovit în mine ca sunetul unui clopot de mânăstire ce sparge liniștea pădurilor, pentru rugăciunea de seară. Discutasem de mai multe ori despre copii, despre formarea lor și despre familie în general. Amândoi păream să împărtășim aceleași opinii, care printre altele includeau și un număr mare de copii. Pe cât de mult mă lovise vestea asta, pe atât de mult am încercat să o păstrez înăuntru. Cred că și ea a fost surprinsă de lipsa unei reacții din partea mea, mai puțin o întrebare firească:
– Faptul că nu mai poți face copii are legătură cu condiția ta medicală?
-Despre ce vorbești? Nu am nicio problemă medicală. Pur și simplu nu mai pot avea copiii. – îmi răspunde făcând câțiva păși către un colț al camerei în care erau expuse ceainice și alte ustensile folosite în cadrul ceremoniei ceaiului. Mie asta îmi place! Ba nu, asta! Sunt demențiale, Marius! Ție care îți place?
Mi-am scos zâmbetul la înaintare, deși în suflet încă mai băteau clopotele. Am reținut ideea, dar am ales conștient să trec mai departe urmând să investighez momentul altă dată. Era prea frumos ce trăiam acum ca să periclitez totul cu aprofundarea unui subiect trist.
-Hai să ieșim! Nu mai rezist. Îmi vine să îmi rup hainele de pe mine. Ai noroc că nu îmi ești iubit, căci altfel aveai viață grea cu mine în clipele astea – îmi zise râzând.
-În calitatea de prieten îmi doresc să te ajut de fiecare dată când ai nevoie. După cum știi suntem destul de aproape de casa mea. Pentru binele tău, am putea merge să facem dragoste.
-Ei lăsați! Ce rost are să ne complicăm? Hai mai bine să bem un ceai. Mi-e poftă de ceai.
-Ceaiul nu cred că mă va ajuta prea mult pe mine. Dar ceai să fie! Cea mai apropiată locație în care putem servi ceai e chiar aici, pe străduța asta. – Aveam în paralel atâtea gânduri încât nici eu nu înțeleg cum reușeam să le urmăresc. Toate trebuiau rulate în fundal astfel încât să nu mă trădeze. Erau ca mici excitații neuronale care îmi apăreau în anumite momente cheie și dispăreau la fel de repede încât nici nu mai știai de ele.
Cât timp am fost la bar să comand ceaiurile, cartea proaspăt achiziționată a rămas pe masă. DT a deschis-o și a citit primul paragraf. Eu îl citisem pe net cu câteva zile înainte când mă hotărâsem să cumpăr cartea. Suna așa: Corpul meu este o gloabă; sunt prizonier într-o gangă de cărnuri și oase. Mă lupt ca să merg, ca să vorbesc, ca să scriu, ca să îmi mișc mușchii care mă rănesc în fiecare moment. Mintea mea repetă într-una aceiași poveste; nu mai văd zâmbetele copiilor mei și nici privirile tandre ale celei pe care o iubesc; nu îmi mai văd decât mâinile care tremură, brațele care se chinuie să ducă mâncarea la gură și picioarele care se încovoaie sub greutatea unui corp care a devenit prea greu. Nu mai sunt decât un om instabil care meditează la nesfârșit, și dacă am iubit cândva acest corp, acum îl detest. De acum înainte, el și cu mine coabitam, și el este cel care are ultimul cuvânt în toate. Nu m-am împăcat cu această idee decât constrâns.
Când m-am întors cu ceaiurile, DT plângea:
– Cum poți să citești așa ceva?
-De ce nu? Dacă vreau să mă dezvolt trebuie să ajung să înțeleg suferința. Știi ceva despre cartea asta? Este a unui francez care este bolnav de o boală care îi macină fizic corpul zi de zi. Vreau să îi aflu trăirile.
-Marius, dar doare! De ce ai vrea să citești despre suferință? Să nu mi-o dai să citesc. Nu vreau să știu despre ea. Te rog!
Nici eu nu aș fi citit cartea dacă nu aveam bănuiala că DT suferă și ea. Oficial era perfect sănătoasă și nu aveam cum să mă justific. Așa că am pus-o pe seama dorinței mele de dezvoltare personală. În minte mi se crease o posibilă nouă sinapsă: oare se prostitua pentru că mai avea puțin de trăit și oriucum nu avea ce pierde? Lucrurile pe care nu le știam despre femeia asta începeau să se adune. Din păcate niciunul nu era de bine. Începusem să nu mai dorm nopțile. Poate spre dimineață reușeam să mai prind și eu 1-2 ore de somn, dar pe parcursul nopții eram treaz și căutam să pătrund și să înțeleg discuțiile purtate peste zi. Am remarcat și o schimbare fizică. De fiecare dată când mă întindeam în pat mă cuprindea un fel de tresărire la intervale aleatoare, dar testul de dese. Corpul îmi trimitea semnale, dar eram mult prea preocupat de ea și de „salvarea” ei încât să îmi pun problema de a le înțelege.
Unknown
❤
Adriana
😍 big like!