Unele cărți ajung la tine de unele singure, fără să le cumperi, fără să fie recomandate și fără să îți fi dorit vreodată să le fi citit. Așa a ajuns și Marea Casă, de Nicole Krauss, despre care nu auzisem până atunci, ca bonus pentru achiziția unui laptop, care nici măcar nu era al meu. Și cum posesorul calculatorului s-a uitat buimac la cadoul primit, m-am oferit eu să o citesc, ca să nu fi bătut drumul până la noi degeaba.

Am luat cartea în mână și am remarcat următoarele: publicată la editura Humanitas, care printre altele mi-a refuzat manuscrisul foarte elegant (pe bune!) spunându-mi că ei publică doar autori consacrați, celebri și în general morți, iar exceptile de vii sunt autori cu mare greutate, ori eu nu eram nici mort, nici consacrat și nici cu greutate, fie la propriu sau la figurat. Dar cu toate acestea îmi place editura și primul imold a venit de aici. Întorcând cartea pe coperta a patra aveam să citesc următoarele: „Bestseller New York Times. Finalist National Book Award. Finalist Orange Price 2011. Câștigător ABA Indies Choice. Honor Award in Fiction 2011. Câștigător Anisfield-Wolf Award 2011. Best Book of the Year in New York Time, Seattle Times, San Francisco Chronicle, The Atlantic, St. Louis Post Dispach. Roman tradus în treizeci de țări.” Când citești așa ceva, nu poți să nu te întrebi: Mai nene, dar eu în ce grotă trăiesc de nu am auzit nimic despre asta până acum?

Dacă mi-ar pune cineva pistolul la tâmplă și m-ar obliga să spun despre ce este Marea Casă în două cuvinte, aș spune: „Despre un birou”. Da! Sunt 3 cuvinte și probabil aș muri, dar aș muri cinstit și împăcat căci Marea Casă este o novelă (după critica americană, plus Wiki) și un roman (după Humanitas – care probabil nu publică novele :-p) care are în centru un birou de lemn al cărui traseu este urmărit timp de 25 de ani, pornind de la poetul chilean Daniel Varsky (asasinat in timpul regimului Pinochet), care la rândul lui și el a fost doar un proprietar intermediar, căci proprietarul original al biroului pare să fi fost  Federico Garcia Lorca – poet, prozator și dramaturg spaniol (nici eu nu știam cine a fost). Biroul acesta din lemn masiv pare să fi fost atât de impunător încât pe unii îi terifia pur și sipmplu, pe alții îi impresiona, iar pe alții îi inspira și îi înzestra temporar cu puteri scriitoricești, mult peste talentul lor nativ. De-a lungul romanului o serie de cărți iau naștere și par a fi fost susținute de biroul in cauză și de originile acestuia. Ori eu cu poeții chilieni prigoniți de regimul lui Augusto Pinochet, nu sunt la prima întâlnire. Tocmai ce am vizitat astă toamnă La Chascona, casa de vară a lui Pablo Neruda și Museum of Memory and Human Right din Santiago de Chile, ocazie cu care am aflat o parte din atrocitățile inerente unui regim dictatorial.

Printre personajele cărții se strecoară și două personaje minuscule de etnie română. Ambele sunt descrise interesant, iar una din descrieri o voi reda sub formă de citat: „Am vorbit cu administratorul. Era român, știam cum să mă înțeleg cu el. I-am dat cincizeci de dolari ca să-și amintească numele companiei care transporta mobilă și care luase biroul. N-a reușit. I-am dat o sută de dolari și tot n-a izbutit. Pentru două sute de dolari memoria i-a revenit cu o uimitoare limpezime, a găsit chiar și numărul de telefon.”

Ce m-a frapat la această carte este faptul că nu are niciun dialog. Am spus niciunul și înțeleg exact ce presupune asta. Am citit până acum și psihologie și memorii și dezvoltare personală, dar nu mi s-a întâmplat să dau de o carte fără niciun dialog. Firește că personajele vorbesc din când în când, dar comunicarea se face sub foma: Atunci el m-a rugat dacă pot să îl servesc cu un pahar cu apă și mi-a specificat că ar prefera să nu fie rece. Eu l-am întrebat dacă dorește apă plată sau minerală și i-am adus paharul pe o tavă rotundă alături de un șervețel care avea niște motive florale ce îmi aminteau de casa bunicii, din cartierul vechi al Ierusalimului. (nu e un citat. Am dat eu un exemplu.) Chestia asta m-a chinuit groaznic și m-a făcut să transpir pe măsură ce citeam pentru că acest stil nu mi se potrivește deloc, întrucât încurc personajele și am dificultăți majore în a înțelege cine ce zice.

Dacă există un capitol la care acestă carte excelează, acela este în a descrie stările psihice și emoționale ale personajelor. Acestea arareori vorbesc, dar în schimb gândesc și simt mult, iar asta este descris cu atâtea amănunte încât m-a făcut să văd această lectură ca pe o lecție de scriere. Am constat că de ce va timp mă fascinează să aflu despre ce îi determină pe scriitori să scrie și cum o fac. Iar Marea Casă doar despre personaje care au tangentă cu scrisul, fie fiind autori, fie fiind partenerii de viață ai unor scriitori.

În mod cert Marea Casă nu este o lectură comercială și cred că poate fi recomandată doar pasionaților de lectură și/sau de scris. Cartea poate fi cumparată de aici.