– Ați putea data viitoare să vă faceți rezervare? – mă întreabă domnișoara minionă de la intrare, recunoscându-mi fața, fiind la a treia apariție pe listele suplimentare, cerșind un loc în sala de spectacol. La fel ca mine sunt multe alte persoane care doresc să intre, dar nu au apucat să își cumpere bilet. Mereu mă lasă ultimul, poate și pentru faptul că sunt singur și îi va fi ușor să îmi găsească un loc, dar eu simt că vrea să mă pedepsească că nu am urmat procedura și nu mi-am rezervat locul într-un mod coerent și civilizat. Ce să-i răspund? Că eram în trafic și am auzit la radio ce piesă se joacă și am virat brusc la dreapta ca să prind spectacolul? Că până acum 15 minute nici nu aveam habar că voi merge la teatru? Am lăsat privirea în jos și zâmbind ștrengărește i-am spus: – Am să încerc data viitoare! Știam amândoi că mint.

Doi pe o bancă, în regia lui Emanuel Parvu, cu Tania Filip și Florin Zamfirescu. M-am întrebat de mai multe ori, cum e să scrii o piesă pentru unul sau două personaje. Îți limitezi atât mult flexibilitatea și riști să devii plictisitor, încât nu știu dacă riscul este justificat. În calitate de spectator însă, nu ezit să merg la piese care au puține personaje, singurul risc pe care pot să mi-l asum este să mă las însoțit de o persoană care nu ar avea răbdarea necesară să stea să asculte.

Doi oameni trecuți de prima tinerețe se întâlnesc întâmplător pe o bancă în parc. Întâmplător este un termen relativ, atunci când vorbești de destin, karma sau divinitate. În cazul de față întâmplător el caută o să agațe ceva pentru o aventură de-o noapte, iar ea stă pe bancă în parc în fiecare seară, de mai bine de un an, în speranța că într-o zi el o va aborda din nou. Mai e loc de întâmplare? Totul depinde de starea ta de spirit și de cum vrei să privești lucrurile.

Mi-a rămas în minte o replică: „În fiecare seară mii de bărbați spun mii de minciuni către mii de femei ca să…” știi tu. Cele două personaje, un bărbat și o femeie, sunt plasate în vremea comunismului sovietic. Pentru cei care au prins comunismul de dinainte de ’89 unele întâmplări li se vor părea familiare și le vor trezi nostalgii. Spre exemplu, el încearcă pe cât poate să grăbească lucrurile și să sară peste retorica feminină, care de altfel este foarte obositoare, pentru că „închide la alimentară„. How cool is that? (pentru cine își amintește ce este o alimentară). Pentru cei tineri, o astfel de piesă poate fi o ocazie de a privi în trecut, în vremea povestirilor părinților și bunicilor lor.

Dacă treci de comicul de limbaj, poți să vezi o pisă despre oameni. Oameni care au probleme în căsnicie, care au probleme la muncă, care au probleme financiare, oameni care încearcă să iasă din tot hățișul ăsta mințind. Interesant este că dimensiunea și numărul minciunilor sunt invers proporționale cu nivelul de cunoaștere al celor doi. Pe măsură ce se descoperă, unul pe celălalt și chiar pe ei însăși, adevărul începe să prindă putere, pentru ca în final să iasă la suprafață și să își ia zborul precum un porumbel al păcii. Când nu mai ai nimic de pierdut, adevărul devine cu adevărat singura opțiune. 

Recomandare: ***

Sursă: https://yorick.ro

Sursă: https://yorick.ro

Dacă tot am mers la teatru și am mai și scris despre, m-am gândit să dezvolt un sistem de calificative. Începând de acum înainte (dar și retroactiv pentru piesele pe care le-am văzut în anii precedenți, în limita amintirilor) voi acorda o notă de recomandare între o stea și cinci stele, cu următoarele semnificații:

     *            O pierdere de timp

     **          De evitat pe cât posibil

     ***        Piesa ok, fără a fi însă spectaculoasă

     ****      Un spectacol foarte bun

     *****    It’s a must.

Recomandarea va fi plasată la finalul articolelor.