Carte: Gena egoistă – Richard Dawkins
În 15 minute ajung acasă și te sun, îmi scrie. Afară era ceață și ploua mărunt, iar eu, deși era vineri seara, nu aveam niciun chef de a ieși. Îmi propusesem să recuperez două episoade din Games of Thrones, ghemuit în canapeaua mea verde cu perne mari. Nu am apucat să deschid televizotul pentru că 2 ore mai târziu încă vorbeam la telefon.
– Cum crezi că ar trebui o femeie să identifice un bărbat care este de urmărit, de păstrat, în dauna celor neserioși? – mă întreabă ea la un moment dat.
În momentul acela s-au întâmplat două lucruri: am știut că această conversație va mai dura alte două ore și mi-am adus aminte de ce citisem cu câteva săptămâni în urmă în Gena egoistă de Richard Dawkins.
Richard Dawkins este un renumit profesor în biologie și etologie al Universității Oxford, din Marea Britanie. Cartea Gena egoistă este scrisă prin 1976, iar conținutul ei îmi pare revoluționar și astăzi. Nu mai știu unde am auzit remarca asta, dar ea m-a determinat să citesc cartea și m-a însoțit pe tot parcursul lecturii: „Dacă citești Gena egoistă de Dawkins, ajungi să nu mai crezi în Dumnezeu.„. Cu siguranță Dawkins nu și-a propus asta și din câte îmi amintesc, subiectul divinității nici nu cred că este abordat în carte. Ce reușește însă Dawkins cu o claritate ieșită din comun este să explice procesele formării primelor micro organisme, printr-o abordare complementară celei a lui Charles Darwin. Dacă ar fi să vorbim în termeni de The Lord of the Rings (Stăpânul Inelului), Charles Darwin a scris trilogia The Lord of the Rings, iar Richard Dawkins a scris The Hobbit (Hobitul).
Îmi este un pic dificil să fac o recenzie unei lucrări cu caracter științific, eu nefiind un om de știință decât în ochii copiilor cu care mă joc și pe care îi pot face din cuvinte. Ce mi-a plăcut mult la Gena egoistă este că întreaga carte se referă la organisme – fie ele insecte, păsări, oameni, animale, etc. – ca la niște mașini dotate fiecare cu diferite echipamente hardware. Dezbrăcarea omului de elementele culturale, morale, etnice îți permit o analiză lucidă și te fac să înțelegi că unele lucruri pur și simplu sunt imprimate în genetica noastră și că o multitudine de comportamente mai mult sau mai puțin lăudabile sunt imprimate în spiralele noastre (de ADN) așa cum BIOS-ul este înregistrat în microprocesorul unei plăci de bază al unui PC. Dawkins vorbește despre femei și bărbați ca și cum ar fi niște ATM-uri dotate cu o anumită versiune de sistem de operare, versiune care se upgradează periodic, de la o generație la alta și nu întotdeauna în sensul pe care noi „moral” îl considerăm bun.
Genele devin astfel unitatea morfo-funcțională a organismelor, iar noi existăm astăzi în forma multi celulară și ulterior sub forma unor corpuri formate din mai multe organe, doar pentru că un anumit set genetic a avut mai multe șanse de supraviețuire astfel și și-a auto-favorizat propagarea în fondul genetic.
În cazul aparte al oamenilor, genele nu pot fi utilizate drept scuze pentru comportamente reprobabile, precum violență, infidelitate, etc. Dawkins este cel care a definit pentru prima oară termenul de memă și a devenit astfel fondatorul unui nou domeniu de studiu: memetica. Dacă ar trebui să explic simplu care este diferența dintre o genă și o memă, printr-o comparație cu mediul IT în care evoluez, aș spune astfel: gena este o placă de bază, un mouse, o tastatură, un monitor, etc. – un echipament hardware. O memă este un software. Cu alte cuvinte mema este unitatea care duce la propagarea informațiilor culturale, de la o generație la alta. Memele sunt responsabile pentru faptul că astăzi nu ne mai spargem capetele când altul se uită la femeia noastră, pentru faptul că știm că o roată rotundă este mai eficientă decât una pătrată, pentru faptul că nu mai trebuie să reinventam apa caldă. Noțiunea de memă nu este caracteristică numai oamenilor. Orcile (balenele ucigașe) transmit prin intermediul puilor metodele de vânătoare, metode pe care nu ce cunoșteau acum 50 de ani. Maimuțele folosesc instrumente pentru „pescuit” termite sau larve. Păsările au metode de a sparge oase și nuci, aruncându-le din aer, de la înalțimi mari.
Probabil te întrebi: „- Bine, bine! Ai citit o carte. Am înțeles asta! Dar cu domnișoara, cu domnișoara cum rămâne?„. Ei i-am povestit din ce îmi aminteam, dar astăzi am căutat cu rigurozitate pasajul și m-am decis să îl redau în detaliu. Hai să vedem o perspectivă asupra luptei dintre sexe (Capitolul 9). Repet, pentru că este important de reținut: toate afirmațiile de mai jos vorbesc de femele și masculi din prisma genelor purtătoare. Oamenii sunt dezbrăcați de elementele culturale, sociale, de moralitate, etnice, etc. Vorbim de mașini genetice (ATM-uri).
„Există ceva ce stă în puterile unei femele de a reduce măsura în care partenerul o exploatează de la început? Ea are în mână o carte tare. Ea poate să refuze copulația. Pe piața de mărfuri, femela este obiectul cererii, pentru că aduce cu sine zestrea unui ovul mare și hrănitor. Un mascul care copulează cu succces câștigă o rezervă prețioasă de hrană pentru urmașul său. Potențial, femeia se găsește într-o poziție care îi permite să negocieze foarte dur înainte de copulație. Odată ce a copulat, ea și-a jucat asul – ovulul ei a fost dăruit masculului. E foarte bine să discutăm despre această tocmire la sânge, dar noi știm foarte bine că, în realitate, nu este chiar așa. Există vreo modalitate realistă în care ar putea să evolueze, prin selecție naturală, ceva echivalent acestor tocmiri dure? Voi lua în calcul două posibilități, numite strategia fericiirii conjugale și strategia bărbatului feroce.
Cea mai simplă versiune a strategiei fericirii conjugale arată astfel: femela îi cercetează cu atenție pe masculi, încercând să descopere în avans semne de fidelitate și de spirit domestic. Nu se poate să nu existe în populația de masculi anumite variații, în ceea ce privește disponibilitățile lor de a fi niște „soți” fideli. Dacă femelele ar putea să recunoască aceste semne dinainte, ele ar profita alegându-i pe acei masculi care le manifestă. Pentru a obține acest lucru, una din soluțiile la care poate să recurgă o femelă este aceea de a se prefece multă vreme că este greu de dobândit, că este sfioasă. Orice mascul care nu-i destul de răbdător să aștepte până când femela acceptă să copuleze nu ar fi o partidă bună și un „soț” fidel. Insistând să obțină o lungă perioadă de logodnă, o femelă îndepărtează pretendenții de ocazie, acceptând, în cele din urmă, să copuleze cu un mascul care și-a dovedit în avans calitățile de „soț” fidel și perseverent. Timiditatea feminină este, în fapt, foarte obișnuită printre animale, prelungind perioadele de pețit. După cum am și văzut, o logodnă prelungită poate fi și în avantajul masculului, atunci când există pericolul de a fi tras pe sfoară, ajungând să crească puii altuia.
Ritualurile de curte includ adesea, din partea masculului, o considerabilă investiție precopulatorie. Femela poate să refuze copulația cât timp masculul nu-i construiește un cuib. Sau masculul trebuie să îi dea de mâncare, oferindu-i cantități substanțiale de hrană. Acesta este, firește, foarte bine din punct de vedere al femelei, dar sugerează și o altă versiune a strategiei fericirii conjugale. S-ar putea, oare, ca femelele să-i forțeze pe masculi să investească masiv în urmașii lor înainte de a le permite copulația, astfel încât să nu mai fie profitabilă pentru ei dezertarea după copulație? Este o idee tentantă. Un mascul care așteaptă ca, eventual, o femeie timidă să copuleze cu el suportă un cost: el ratează șansele de a copula cu alte femele și își petrece mult timp și energie făcându-i curte. La vremea când, în sfârșit, i se îngăduie să copuleze cu o anumită femelă, inevitabil el îi este deja profund „devotat”. Va fi puțin tentat să o părăsească, mai ales dacă știe că orice altă femelă de care s-ar apropia pe viitor îl va tot amâna și va tărăgăna lucrurile în același fel, înainte de a trece la treabă.
[…]
Această versiune a strategiei fericirii conjugale se bazează pe o altă presupoziție fundamentală. Anume că un mascul se poate bizui pe faptul că majoritatea femelelor vor face același joc. Dacă în populație există femele disponibile, gata să-i primească pe masculii care și-au părăsit „soțiile”, atunci ar putea fi mai profitabil pentru un mascul să-și abandoneze „soția”, indiferent cât ar fi apucat să investească în copiii ei.„
Urmează un studiu și un calcul al probabilităților în cazul în care în cadrul populației apar (prin modificări genetice) femele ușuratice și masculi de tip crai. Este fabulos de interesant să urmărești cum se propagă aceste gene – întrucât știu sigur că citind aceste rânduri ai spus ceva de genul: „În teorie totul este frumos! Dar cum rămâne cu curva care mi-au luat bărbatul?”.
„O femelă care joacă strategia fericirii conjugale, una care examinează masculii, încercând să recunoască în avans calitățile fidelității, se expune riscului de a fi înșelată. Orice mascul care poate să treacă drept un tip credincios și domestic, dar care, în realitate, ascunde o puternică înclinație spre infidelitate și dezertare ar avea un mare avantaj. Atât timp cât fostele lui „neveste” părăsite ar avea ceva șanse de a crește măcar câțiva dintre copii, craiul este în situația de a-și răspândi mai multe gene decât un mascul rival, care este un „soț” și un tată onest. Genele pentru înșelăciune ale masculilor vor tinde să fie favorizate în fondul genetic.
Invers, selecția naturală va tinde să favorizeze femelele care ajung să fie pricepute în a se feri de înșelăciune. Un mod în care pot face acest lucru este acela de a se preface că sunt foarte greu de obținut atunci când sunt curtate de către un nou mascul, dar arătându-se, în sezoane succesive de împerechere, din ce în ce mai dispuse să accepte de îndată avansurile „soțului” de anul trecut. Aceasta îi penalizează automat pe tinerii masculi, care intră în primul lor sezon de imperecere, fie că sunt nestatornici sau nu. Progeniturile unei tinere și naive femele, aflate în primul ei an de reproducere, vor tinde să conțină o proporție relativ ridicată de gene ale unor tați infideli, însă tații fideli sunt în avantaj în cel de-al doilea an și în succesiunea anilor următori din viața unei mame, pentru că ei nu mai trebuie să treacă prin aceleași ritualuri de curtare prelungite, în care se irosește energie și se pierde vremea. Dacă majoritate indivizilor dintr-o populație sunt mai degrabă copii ai unor mame experimentate decât ai unora naive – o presupunere destul de rezonabilă, cel puțin la speciile cu viață îndelungată -, genele pentru paternitate bună și cinstită vor ajunge să predomine în fondul genetic.”
Mă pregătesc să închei, dar nu fără a face o observație interesantă. În 1976 când a scris Dawkins cartea, societatea umană era diferită. Cu toții spunem că pe vremea bunicilor noștri (sau în perioada interbelică) societatea era altfel, oamenii luptau unul pentru celălalt, înfruntau greutățile împreună și familia avea altă greutate. Bunica mea a avut 6 copii. De fapt ea a avut mai mulți, dar 6 au supraviețuit primului an de viață. Cu alte cuvinte, bunicul meu (Dumnezeu să-l ierte!) a contribuit masiv la probagarea genelor de „soț” și „tată” onest și responsabil. Astăzi, în afară de Anca Sînă Serea, nu mai știu o mamă cu 5 copii. Cu 6 copii, nu cunosc niciuna. Cunosc însă minim 15 femei divorțate care cresc unul sau doi copii, cel mai probabil rezultați din copularea cu un tată de tip crai. Ce înțeleg eu de aici este că noi bărbații care suntem „tați” și „soți” fideli și responsabili, trebuie să „dăm că surdu-n clopot” odată ce am localizat femela a căror gene dorim să le răspândim, împreună cu ale noastre. Sansa evoluării societăți umane stă în reproducerea accentuată a genelor care favorizează apariția de oameni „buni”. Societatea culturală românească bazată pe familia cu unul sau doi copii pare să îi favorizeze pe masculii de tip crai, iar asta a început să se vadă cu ochiul liber.
Genea egoistă mai conține o sumedenie de alte informații revelatoare, dar îi voi lăsa pe cei interesați să le descopere singuri. Nu este o lectură ușoară, dar cu siguranță este o lectură interesantă.
Cartea poate fi cumpărată de aici.
