Scrisoare către fiica mea: Îmi cer scuze că ți-am f***t (iar) viitorul!

1 februarie 2017

Scrisoare către fiica mea: Îmi cer scuze că ți-am f***t (iar) viitorul!

Draga mea,

Îți scriu din trecut, când tu poate nici nu te-ai hotărât încă să vii sau poate ești deja aici, în fiicele și fiii prietenilor mei, alături de care am stat aseară în piață, în ger, până târziu peste miezul nopții. Nici nu știu cum să încep, căci îmi este tare rușine de ce urmează să îți scriu.

Până să fii tu mică, am fost eu mic și părinții mei, proaspăt ieșiți din comunism au alergat spre viitor cu atât de mult entuziasm încât nici nu au realizat când m-au trimis în trecut. Mai întâi au fost Iliescu și FSN, iar mai apoi mineriada din ’90. Nici nu s-au dezmeticit bine și când să facă un pas înainte, au făcut din nou, fără să știe, un pas înapoi: mineriada din ’91. S-au ridicat bătuți de jos și au continuat să meargă înainte de dragul copiilor lor, cu gânduri de mai bine. Au apucat să facă câțiva păși ca să se împiedice din nou și să ne trimită înapoi în timp cu câteva zeci de ani. Din nou Iliescu în ’96. Au îndurat tot ce le-a fost dat să sufere și au continuat să înainteze, deși dacă te-ai fi uitat înapoi puteai vedea punctul de start atât de clar, încât nici nu ai fi spus că au apucat să plece.

50 de ani de tras la jug și-au pus amprenta sever peste părinții și bunicii mei. I-au făcut să stea mereu cu capul plecat, să accepte să fie scuipați, batjocoriți, jigniți și umiliți în moduri care îți depășesc imaginația. Da, părinții și bunicii noștri au pantalonii roși de la atâta stat în genunchi, iar mușchii gâtului li s-au atrofiat încât nu mai pot privi spre cer. Privirea lor nu s-a mai ridicat de mult mai sus de linia orizontală. Dar chiar și așa, umiliți și scuipați, părinții noștri au continuat să înainteze, cu pași mici spre viitorul nostru.

Foto: Vlad Loboada

Astăzi, este rândul meu să realizez că, asemeni părinților mei, oricât de mult am muncit și oricât de tare am tras, iată mi-a venit rândul să fiu scuipat, umilit și batjocorit. Astăzi ne vor în genunchi, cu capul plecat și cu mâinile întinse. Ce nu știu ei este că între noi și părinții noștri s-a produs (din fericire) o mutație genetică, un hazard al soartei care ne face incapabili să mai acceptăm să stăm în genunchi, să mai acceptăm să fim umiliți, să mai acceptăm să fim furați, să mai acceptăm să vindem viitorul tău și al fraților tăi pentru un kilogram de făină, un punct de pensie de 1.000 de lei sau un impozit redus. Noi nu mai mâncăm de pe jos firmiturile de la masa stăpânilor și nu ne mai tremură pielea pe noi când stăpânul ridică vocea. Noi avem curajul și puterea să ridicăm capul, să ne privim stăpânul în ochi și să îi vorbim răspicat printre dinți, cu pumnii strânși pregătiți oricând să îi apuce grumazul. Noi știm să citim și știm să socotim. Noi vedem și noi înțelegem.

Astăzi renunț la confort, renunț la job, renunț la papucii pufoși de stat prin casă și renunț chiar și la îmbrățișările tale pentru că locul meu nu mai este acasă. Atâta timp cât am șansa să rup blestemul umilinței, al furtului și al batjocurii, orice picătură de sânge vărsată este pe deplin justificată.

Când ai să te trezești, e foarte posibil să nu mă găsești acasă și pentru prima data poate nu ne vom îmbrățișa de Bună dimineața! Plec în piață. Pentru tine, pentru mine, pentru părinții mei și pentru viitorii mei nepoți am o luptă de dus. Nu știu dacă am să mă mai întorc, dar am ținut să îmi cer scuze că ți-am f***t (iar) viitorul!