Ce blog … se meurt.
În urmă cu vreo 7-8 ani citeam, printre altele, blogul unei curve de lux. Termenul acesta îl folosea chiar ea atunci când se referea la propria-i persoană, dar ca să nu par supărat și cu chef de răzbunare pe femei am să folosesc sinonimul prostituată.
Femeia asta era senzațională. Cel puțin așa mi-o imaginam eu prin intermediul blogului al cărui nume în zadar m-am chinuit să mi-l mai amintesc. Mi-o închipuiam pe la 30-35 de ani. Părea să fi fost una din acele femei care au studiat intens fenomenul plăcerii carnale, iar rezultatele pe care le obținea nu erau întâmplătoare. Toată povestea ei ajunsese atât de controversată încă jumătate dintre cititori erau convinși că în spatele blogului stă departamentul de creație al unei firme de publicitate și în niciun caz o biată femeie ce o apucase pe „drumul pierzaniei„. Pe mine unul nu m-a pasionat cine scrie și m-am mulțumit să savurez fiecare poveste. Îmi mai amintesc astăzi regula ei de bază: dacă clientul ejacula în ea, considera că a ratat actul și nu își merită banii (pe care totuși îi lua). Finalul, în accepțiunea ei, trebuia sa fie spectaculos. Și mai îmi amintesc că la vremea aia fata asta lua pe o prestație cam cât salariul meu pe două luni, iar eu am avut numai joburi IT-related, deci nu câștigăm puțin. Și mi-am mai amintit ceva: femeia avea plăcerea lecturii. Citea o carte pe săptămână, dacă nu chiar și mai mult de atât. Părea să fie super-smart și știa exact ce face.
Eu. aka Marius Mihalca. |
După mai mulți ani, femeia ajunsese să experimenteze tot ce își dorise, avea bani cât să trăiască mai multe vieți și a hotărât să se retragă. Simțise că i-a ajuns. Avea să pună punct. În consecință s-a măritat cu un grec (din păcate nu mai îmi amintesc dacă grecul știa cu ce se ocupă sau nu) și a postat pe blog un ultim articol: „X … se meurt.”, unde X era numele ei, pe care de asemenea nu mi-l mai amintesc. Doamna avea principii solide (și nu e o ironie ascunsă!) și urma să își onoreze soțul, să îl respecte, să îi fie fidelă și să îl urmeze pe o insulă în Grecia.
Mi-am amintit de această femeie și de blogul ei când mă pregăteam să scriu acest articol și mi-am permis să îi împrumut titlul articolului. Vorbesc franceză un pic mai prost decât vorbesc spaniolă, pe care nu o vorbesc decât prin fabrici și uzine, dar mi-a plăcut cum sună.
Și acum să intrăm în detalii. Am început să scriu în 2008. La vremea respectivă eram proaspăt divorțat și trăiam primul meu eșec. Aveam în jur de 29 de ani și până la vârsta aia nu știam cum e să pierzi. Mi-au trebuit câteva săptămâni să mă pun pe picioare și la final înțelesesem deja cât de important este să exprimi ce simți. Mă uităm în jur și mi se părea că văd aceeași greșeală în foarte multe cupluri, și cum eram tânăr și nechibzuit, mi-am propus să îi salvez eu pe toți și să scriu eu despre mine, așa cum simt, indiferent de consecințe și fără să țin cont de cine citește. Privind în urmă realizez cât de naiv era acest deziderat al meu. În primul rând nu există scriere obiectivă. Jurnalul intim ar putea fi, dar nici acesta nu este pentru că fiecare trăiește cu gândul că poate cineva îl descoperă și îi citește notițele, și astfel întreaga scriere devine una subiectivă. În al doilea rând, acum 8 ani voiam să îi salvez pe toți, acum nu numai că știu că nu pot, dar nici nu vreau. Nu vreau să salvez pe nimeni și nu întind mâna decât mâinilor care sunt întinse către mine.
Cultura familială în perioada copilăriei mele conținea idei precum: „Băieții nu plâng”, „Bărbatul este capul familiei.”, „Bărbatul trebuie să dea cu pumnul în masă, la nevoie.”, „Bărbații nu vorbesc despre muierisme, precum e iubirea.”. Imaginea perfectă a acestui tip de bărbat în mintea mea o reprezintă Manlache Preda (personaj interpretat magistral de Amza Pellea), din filmul Osânda (1976), în regia lui Sergiu Nicolaescu. Filmul poate fi văzut integral pe YouTube: Osânda. Dar Manlache avea de ce să fie așa. Făcuse 10 ani de ocnă, pentru participarea la Răscoală din 1907 și doi ani de război.
Și uite-așa am început să scriu despre orice mi se întâmpla și mai ales despre ce simțeam eu în legătură cu asta. Am scris de bucurie, am scris de tristețe și am scris atunci când îmi venea să urlu. Am descoperit astfel un instrument terapeutic extrem de puternic. Odată scrise, gândurile mele nu mă mai chinuiau cu aceeași forță. Iar odată publicate, deveneau un adevăr inexorabil și mă forța să accept realitatea așa cum era ea, și nu întotdeauna era una bună. În Jerry Maguire este o replică: „A lot of people are saying a lot of shit. What do you stand for?„. Cam asta am vrut să fac: să stau în spatele vorbelor mele și să le recunosc chiar și atunci când mă pun într-o lumină în care nu aș vrea să fiu, darămite văzut.
Am mai scris și de dragul femeilor care m-au captivat de-a lungul anilor. E măgulitor să scrie frumos cineva despre tine și mi-a făcut plăcere să le ofer acesta bucurie. Chestia asta a prins destul de bine încât am simțit că ar exista femei care m-ar fi dorit (o bucată de timp), doar pentru a se vedea descrise într-o serie de articole. Am încercat să evit asta, atât cât am putut.
După câțiva ani, blogul ajunsese aproape ca un jurnal de care prinsesem drag și pe care l-am continuat în ideea că într-o zi, nepoții mei să afle chiar de la mine cum era viața pe vremea bunicului lor și ce fel de om era moșul ăsta care acum dă pârțuri în continuu. Sunt șanse mari ca indiferent ce se întâmplă cu mine, blogul să rămână în online ca o bucata de meteorit care rătăcește prin spațiu.
Orice mi-aș fi propus și orice am făcut, astăzi ia sfârșit. Așa cum atunci simțeam să scriu, acum simt că mi-am îndeplinit misiunea și e timpul să merg mai departe. Acest blog așa cum a fost el gândit inițial moare astăzi. Mihalca nu va mai fi un personaj și nici poveștile vieții lui. Este posibil să mai scriu despre cărți sau despre teatru sau despre business. Dar nimic nu va fi așa cum a fost până acum, așa că voi înțelege dacă rămân doar eu și cu articolele mele.
Acum 8 ani încercam să îi salvez pe toți cei din jur, astăzi încerc să mă salvez pe mine. Și până și misiunea asta mi se pare teribil de grea și de complicată.
În toți acești ani s-a strecurat și o inadvertență: Beau bere doar atunci când nu am un pahar de vin bun.
Mulțumesc pentru răbdarea de a-mi urmări textele și mulțumesc pentru fiecare comentariu.
Mă înclin.
Mihalca
Ugly Kid Joe
Tot inainte!!! Chiar daca "misiunea" pare grea, gandeste-te ca unii nici macar nu au ajuns inca la stadiul in care sa aiba blog. 😉
Marius Mihalca
Multumesc pentru incurajare! Ce vremuri erau alea in care comentai mereu! S-au dus…. 😀
Ugly Kid Joe
Pai asta e rostul vremurilor: sa treaca si sa vina altele. Uite, de exemplu, in vremea asta eu stau in Bucuresti probabil mai mult decat stai tu asa ca poate ne vedem sa povestim "dincelecenuvormaifipovestitepeblog" 🙂
Unknown
Da Marius. Blogul are nevoie de o pauza. Scriai mult mai bine pana acum vreun an jumate. In ultima vreme pari a fi intrat intr-un soi de competitie pe care iti spuneai ca nu ai cum sa o castigi. Da-te in spate vreo doi ani, ia-o de acolo si totul va fi bine. Mult succes!
Marius Mihalca
Multumesc Farhad! Totul are nevoie de o pauza din cand in cand, as spune.
Cand spui sa ma dau in spate vreo doi ani si sa o iau de acolo, te referi la ea? :-p
Zâna de la colț
Ha! Acum când m-am hotărât eu să revin la tastatură, tu pleci.
Eu nu cred că poți să stai departe prea mult timp, nu pun pariu, dar, dacă așa pune, sunt aproape sigură că l-aș câștiga. E doar o fază, am trecut și eu prin ea vreo câțiva ani și într-o zi, alaltăieri să zicem, mi s-a făcut așa dor de scris! Hai să-ți revii repede că ne-am distrat fain odată pe aici. 🙂
Marius Mihalca
E clar că nu avem loc amândoi loc în lumea blogging-ului. Vine unul, pleacă celălalt. Păstrăm lumea în balanță.
PS: de scris voi mai scrie, dar nu despre mine. 😉
Marius Mihalca
Pentru tine beau și o bere!
Marius Mihalca
Pentru tine beau și o bere!
Anonim
curvette. asa se chema blogul 😉
Marius Mihalca
Am aflat si eu intre timp. Am incercat sa il caut, dar nu l-am mai gasit.