De fiecare dată când am aruncam o privire pe newsletterul de la teatral.ro și vedeam Un tramvai numit dorință de Tennessee Williams, îmi promiteam că am să văd piesa asta. Pe lângă faptul că are un nume care m-a atras, căci dorințe am și eu cu caru’, piesa, lansată în 1947, a fost premiată la cu premiul Pulitzer în 1948. Nu îmi amintesc să fi văzut vreo piesă a unui dramaturg american, iar asta constituia un argument în plus pentru a vedea piesa.

Teatrul Odeon are în portofiliu această piesă din 2013, cu următoarea distribuie: Rodica Mandache (Blanche Dubois), Crina Mureșan (Stella Kowalski) și Mihai Smărăndache (Stanley Kowalski), în regia lui Dinu Cernescu.

Pe fond, în Un tramvai numit dorință, Tennessee Williams prezintă conflictul a două categorii sociale, una cu vechime și tradiție, reprezentată de Blanche Dubois, iar cealaltă formată din imigranții ce constituie acum noua clasă muncitoare, reprezentată de Stanley Kowalski. Probabil această problemă era una acută la momentul lansării și justifică într-o oarecare măsură premiul Pulitzer.

În stilul clasic american piesa, Un tramvai numit dorință este simplă, directă, veselă în unele momente și tristă în altele. Situația este cât se poate de reală, personajele sunt și ele rupte din cotidian, faptele sunt clare, iar finalul surprinzător de banal. În zadar am așteptat o răsturnare de situație din care să reiasă că nebunul este lucid, iar oamenii aparent normali sunt duși cu capu’ (precum în Veronica se hotărăște să moară). Dar nu a fost așa, iar la final m-am scărpinat în creștetul capului și am început să îmi pun probleme. Trebuia să fie mai mult decât atât. 

Pentru că inteligența mea nu e constantă, abia a doua zi am realizat mesajul subliminal al piesei. Dorințele fac parte din noi și ne poartă către direcții inedite, dar atunci când acestea depășesc anumite limite – trasate diferit de la om la om, există riscul de a pierde controlul și a ajunge într-o zonă a nesiguranței totale, a pierderii lucidității, a nebuniei. 

Nu ai cum să vezi piesa fără să îi remarci pe Rodica Mandache (Blanche Dubois) și Mihai Smărăndache (Stanley Kowalski). În planul doi, dar foarte inspirantă se regăsește Ruxandra Maniu (Eunice Hubbel). Revenind la Mihai Smărăndache, cred că poate fi noul Florin Piersic al teatrului românesc și din acest motiv recomand tuturor, în special femeilor, să meargă să-l vadă. Am sentimentul că nu vor regreta. 

Dacă m-a făcut să meditez până a doua zi, Un tramvai numit dorință primește recomandarea mea și îmi anunț public bucuria de a fi văzut această piesă.