Mergeam pe drum de unul singur. Străbăteam străzi noi, necunoscute, și în mod ciudat nu îmi era teamă deloc. Totul părea să fie așa cum îmi imaginasem eu încă de dinainte de a porni la drum. La un moment dat m-am descoperit cu o senzație de sete, dar nu am luat-o-n seamă. Am continuat să îmi văd de drumul meu, așa cum mă hotărâsem să fac. Stabilisem de dinainte că nu mă voi abate de la traseu pentru o bună bucată de timp, că nu mă voi opri și că voi continua să merg indiferent de ce îmi iese în cale. Mi-am promis de la bun început să accept compania unor tovarăși de drum, având două condiții necesare și suficiente: ca aceștia să meargă în direcția în care merg eu și să țină pasul cu mine, să nu mă încetinească.

Soarele ardea drumul și odată cu el și pe mine. Îmi simțeam pielea cum se strânge sub presiunea razelor fierbinți, dar o căldură și mai puternică simțeam în interior. Undeva în mine se adunase, după atâta drum, mai multă căldură decât cea de-afară care îmi ardea fața. Îmi era foarte sete. Răbdam deja de o bună bucată de drum, iar setea devenise acerbă. 

Zeii m-au văzut, pentru că numai ce mai fac doi pași și îmi apărare în față un tonomat. Da! Un tonomat burdușit cu sticle care la rândul lor ar fi putut fiecare dintre ele să îți astâmpere setea, măcar pentru câteva zeci de minute, dacă nu chiar pentru câteva zile. În general ignor astfel de dispozitive, dar tonomatul acesta părea să fie diferit. Avea un aer al lui, mai solemn, ce trăda un mecanism interior complex, un fel de capodoperă inginerească. Și culoarea lui era diferită, și roțile, și butoanele, și tastele, toate erau asemănătoare cu ce văzusem până acum, dar parcă erau altfel. O adevărată minune a tehnicii. Dumnezeu sigur e inginer, căci doar cei mai buni dintre ingineri reușesc asemenea performanțe.

M-am aplecat și am privit înăuntrul lui atât cât am putut. Soarele arzător se oglindea în geam și îl transformase într-o oglindă, o oglindă care îmi zădărnicea planurile. Cum m-aș fi putut înțelege eu cu el, dacă nu știam ce este dispus să ofere? M-am tot uitat și m-am tot uitat, până când soarele s-a împiedicat de doi nori și am constatat cu regret că acest tonomat nu are apă. Avea toate sucurile din lume: simple, energizante, plate, carbogazificate, dar nu avea apă. Chestia asta m-a pus în încurcătură, pentru tot ce îmi doream să obțin de la acest tonomat era un strop de apă.

Tonomatul acesta, în ansamblul lui, era prea frumos ca să nu aibă și apă. M-am mai uitat o dată și am reușit să văd, undeva în spate, pe ultimul raft o sticluță cu apă cu un ambalaj ponosit, pe care se pusese deja praful. Asta e! Sar vesel cu o monedă, apăs pe buton și aștept. Trebuie să fi trecut câteva minute până să fi realizat că tonomatul nu răspunde. Am oftat și mi-am văzut de drum.

Peste noapte m-am tot gândit la sticluța aceea cu apă, astfel încât, dimineața m-am trezit devreme și am alegat într-un suflet până la locul în care găsisem ieri, pur întâmplător, tonomatul. Era încă acolo. Dar mai avea oare sticluța mea cu apă? Sau poate vreun alt călător, însetat și el, a fost iubit de zei mai mult și fisa lui a reușit să declanșeze mecanismul care oferă apa?

Sticla era nemișcată. Astfel încât, am băgat mâna în buzunar, am scos o fisă, am suflat în ea pentru noroc și am introdus-o în dispozitivul special conceput, făcându-i vânt și încercând astfel să îi imprim o viteză mai mare. S-a aprins un beculeț! Îmi zic în gând: „-Astăzi merge! Ieri a avut o zi proastă!„. Apăs butonul, dar acesta nu pare să declanșeze vreo reacție. Nicio pârghie nu se pune în mișcare, nu se aude niciun zgomot, nu are loc nicio reacție. Tonomatul tace mut!

Nu am disperat, căci nu sunt eu cel care se pierde ușor cu firea și cu o precizie nemțească, am revenit la tonomat în fiecare zi. Îmi încercam șansa în buza dimineții și în târziul serii. E drept că uneori tonomatul îmi oferea în schimbul fisei o sticlă de suc. Dar eu nu vroiam suc. Eu vroiam scticluța cu apă. Mă așteptam să fie cel mai insignifiant lucru și cu toate acestea, tonomatul se încăpățâna să nu mi-o ofere. Uneori, dezamăgit, mă sprijineam cu spatele de tonomat și începeam să îi povestesc, câte în lună și în stele, de parcă asta m-ar fi ajutat în vreun fel. Știam și eu că nu, dar măcar eram aproape de sticluța mea cu apă. Până-ntr-o zi, când băgând mâna în buzunar am dat de fundul sacului de pânză și nu am găsit nicio monedă. Am băgat mâna și în celălalt buzunar și același rezultat. M-am scotocit peste tot și am realizat că am rămas fără fise. Eram convins că dacă voi continua, voi ajunge să scot pe rând toate sticlele de suc și într-un final, va pica și sticluța cu apă. Ce ghinion! Să fii atât de aproape și să rămâi fără fise!

Am alergat la cel mai bun prieten și i-am spus: „Frate, dă-mi niște fise!„, iar el, umplându-mi pumnul mă întreabă: „Dar la ce îți trebuiesc?„. I-am povestit pe îndelete, cum că tonomatul are un defect, iar eu dacă insist suficient de mult voi reuși să îl îndrept (defectul) și voi reuși în cele din urmă să obțin sticluța cu apă. Mă pregăteam să fug, când mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus: „Tu te-ai gândit că poate sticluța aia nu este pentru tine?„.

Nu e pentru mine? Cum să nu fie pentru mine? Ce idee ridicolă! E pentru cel care muncește cel mai mult ca să o obțină, iar eu dintotdeauna am muncit mult. Ce putea să spună și prietenul meu! S-o fi supărat că i-am cerut bani.

Ajung din nou în fața tonomatului. Îmi simțeam buzunarele doldora de fise, încât îmi era teamă să nu îmi cadă pantalonii sub greutatea lor. Am băgat adânc mâna în buzunar, în încercarea de a scoate fisa norocoasă. Priveam când fisa care strălucea în podul palmei, când sticluța care rămânea ascunsă în locușorul ei. Nu mă puteam mișcă. Nu reușeam să îmi conving mâna să introducă fisa. Știam ce se întâmplă, dar refuzam sa accept. Nu mai îmi era sete. Iar când nu iți este sete și apa celui mai interesant tonomat este doar … o sticlă cu apă. Timpul este un panaceu, iar sticluța de apă poate chiar nu era pentru mine.