(My) 15 minutes of fame!
Odată la câțiva ani, scriu câte un articol care devine viral, atât cât se poate la nivelul blogului meu. Pe vremea când, poate, scriam mai apăsat nu aveam cititori. În timp, s-au adunat câțiva, dar nu prea mai scriu. Din lipsă de timp, din lipsă de idei, din lipsă de determinare. Iaca am reușit, cu articolul precedent, să am parte de share-uri și de vizualizări peste media obișnuită. Am avut cele 15 minute de celebritate, în care destul de multă lume s-a întrebat cine este tipul/disperatul/ciudatul care face concurs ca să-și găsească mireasă.
M-am întrebat ce ar trebui să fac acum și cum aș putea profita de valul creat. Mi-am consultat editorul, care m-a avertizat cinstit că mă apropii de zona Radu F. Constantinescu și Otravă, lucru care m-a pus pe gânduri. Nu că m-ar speria competiția, căci aș putea fi mai bun decât ei doi la un loc, ci pentru că nu îmi doresc ca blogul meu să se plaseze în acea zonă.
În școala gimnaziala eram lider de grup. Asta însemna că băieții din grupul meu de prieteni aveau aceleași preferințe ca și mine, se mergeau acolo unde mergeam eu, le plăceau aceleași lucruri care îmi plăceau și mie. Când, după multe frământări și încercări, mă apropiam de o fată să îi spun că îmi place și să îi cer prietenia, îi aveam pe toți în spate martori la niște momente pe care probabil că le doream doar pentru mine. M-am convins atunci, iar părerea asta o am și acum, că nu îmi doresc să fiu o persoană publică, nu îmi doresc să fiu lider de grup (decât în cazuri excepționale, în care nu dorește nimeni să preia inițiativa), nu îmi doresc să fiu în centru.
Am fost puțin surprins să văd că, în anumite locuri, articolul meu a fost luat în serios. Am și fost dojenit pentru asta. Și pentru că cele 15 minute de faimă au expirat, cred că aș putea face câteva precizări.
Blogul Mihalca.ro este un pariu pe care îmi place să îl fac din când în când cu oamenii din jur. Mă așez la masa de scris și pun pariu că pot face cel puțin o persoană să zâmbească. Alteori pun pariu că pot face cel puțin o persoană să citească o carte sau să vadă o piesă de teatru. De multe ori reușesc. Linkurile de afiliere îmi arată că, în ultimul an, s-au plasat 25 de comenzi de cărți pornind de la articole de pe acest blog. La început, naiv fiind, îmi propusesem lucruri mult mai ambițioase: să trag un semnal de alarmă că viața poate fi trăită intens, că oamenii pot fi mai veseli, mai buni unii cu alții, mai mulțumiți cu ei însăși, de cei din jur.
Apreciez familia ca instituție, ca un spațiu special menit să îi protejeze, cu orice preț, pe cei din interiorul ei. Iubesc și apreciez femeile într-atât (vezi și motto-ul acestui blog) încât să nu cred ar fi putut lua textul articolului ad literam. În plus, sub fața mea de copil, care a uitat să se maturizeze fizic, trăiește un om care chibzuiește destul de mult pentru a lua o decizie. Poate chiar prea mult uneori. N-am reușit niciodată să agăț o femeie într-un bar. Până am privit-o îndeajuns încât să fiu convins că îmi place și nu e doar o părere, până i-am analizat gesturile suficient cât să îmi dau seama dacă trădează ceva mai mult decât o frumusețe aparentă, până m-am gândit ce aș putea spune să nu se simtă jignită și ce ce i-ar plăcea să i să spună astfel încât să zâmbească, nu numai că ea nu mai era acolo, dar ospătarii așezau deja scaunele cu picioarele în sus, pe mese. Durata chibzuinței mele este direct proporțională cu importanța deciziei. Iar pentru căsătorie, cred că îmi trebuie câțiva ani. Îmi ia mai mult de un an până mă enervez prima dată, la modul să ridic tonul. Da, mă vând bine, dar asta nu înseamnă că nu îmi cunosc defectele și slăbiciunile.
Mi-am promis în urmă cu câțiva ani că nu voi face vreun compromis în ceea ce privește căsătoria (următoare). În momentele în care singurătatea mă apăsa cel mai mult, în care dorințele și dorurile îmi țâșneau pe nas și pe urechi, mi-am promis că nu am să mă însor de dragul de a nu fi singur, sau de a face sex (nu mai bine, dar mai des), sau pentru că mă dor oasele și simt că mă cuprinde reumatismul, sau pentru că își dorește mama nepoți și eu copii, sau pentru că ea nu mai poate lupta cu fantoma ceasului biologic, care o împinge de la spate, sau pentru că prietenii și rudele nu scapă niciun eveniment fără să mă întrebe: Tu când te însori?.
Știu prea bine ce este după primii 10 ani, încât să știu ce vreau pentru primii 10. Iar dacă va veni poștașul cu pensia și nu îi va deschide o distinsă doamnă, e semn că nu am reușit, și că pot să mă înclin umil în fața primei dudui care pune prosperitatea financiară mai presus decât orice, căreia să îi cumpăr cadouri când vrea să mă părăsească, și pentru care să mă cert cu prietenii de-o viață. Dar până atunci mai avem de luptat mult și cu armele pe masă.
Iar eu am de cucerit lumea! E mult mai ușor, decât să cucerești o femeie!
Mulțumesc pentru mesaje și mulțumesc pentru invitațiile la cafea! Este foarte probabil să le onorez pe toate, dar nu în intervalul următoarelor 33 de zile (rămase 28). Dacă aș face asta, aș credibiliza o idee care s-a dorit de la început a fi doar amuzantă. Te-aș minți și m-aș minți, și aș transforma conversația într-un interviu. Iar eu nu dau interviuri, decât pentru radio și televiziune!
PS: ți-am spus ca eu cred că mă voi căsători cu o poloneză?
tractari auto cluj
foarte bine scris… iar sloganul se potriveste perfect cu blogul tau.
Dan Ghenea
nuai cum sa nu faci compromisuri… pur si simplu pentru ca "odiosul" cuvant inseamna "a promite impreuna"… iar o casatorie in care nu iti asumi riscul unei promisiuni e doar o agatare intr-un bar prelungita un an, doi sau zece… iar daca iti faci promisiuni doar tie insuti si nu vrei sa le "injumatatesti", atunci e un pic mai rau: e ca dupa o incercare de agatare ratata, cand prelungesti reveria mult dupa ce ospatarii au pus scaunele cu picioarele in sus pe masa… compromis e un cuvant frumos…
Mihaela
Femeia poloneza ….hm…imi vine in minte Maria Walewska !! – care i-a facut un copil, sotului ei, contele Anastazy Walewsky, cand acesta avea varsta de… doar 70 de anisori :-), apoi i-a ''sucit'' capul lui Napoleon, ducandu-l pe acesta in pragul divortului :D.
Da, au o senzualitate si-o frumusete aparte …dar mai stiu ca Polonia este un stat matriarhal :). Intr-adevar, este condus de un preşedinte de sex masculin :D, insa in familiile poloneze…femeia conduce ! Si n-ai sa crezi, dar barbatilor chiar le face placere ! Muierea poloneza este insa extrem exterm de rezervata, calculata, si de cele mai multe ori are o aparenta rece . Polonia, din umilele mele cunostinte, este cea mai catolica tara europeana, iar Credinta este elementul lor de identitate nationala.
Nu stiu daca mai …''cadreaza'' cu ceea ce-ti doresti tu, but I wish you luck !
A, si-n cazul in care nu vrei sa joci in Mr and Ms Smith 2, friendly advice, put the gun down…
Marius Mihalca
Salut Dan! Nu credeam ca ma mai urmaresti! Ma bucur sa aud de la tine!
Sunt de acord cu ce spui. Total! Prin sintagma "nu voi face vreun compromis" intentionam sa spun ca nu voi actiona manat de disperare sau de singuratate sau de alte elemente similare. Cat despre viata in doi, stiu clar ca este un compromis in doi. Mi-a ramas in minte si acum articolul tau cu "calea de mijloc" care cred ca este potrivit si pentru aceasta situatie.
Marius Mihalca
Aualeu Mihaela, dar stii sa pui omu' pe ganduri!
Sa stii ca presimtirea asta a mea avea si o a doua optiune: Republica Modova! 😀
Mihaela
Doar pe ganduri ? Hmmm…