Viața mea să învârte în jurul acestui film. Probabil că exagerez și eu în unele momente, forțând asemănări care nu există. De unele sunt conștient, pe altele refuz să le conștientizez, din dorința de a nu strica momentul.  

Am avut momente în călătorie în care am sărit în sus de bucurie pentru că lucrurile mergeam mai bine decât sperasem, am avut momente în care am ridicat tonul și m-am enervat, dar am avut momente în care m-am simțit singur. Sunt oarecum obișnuit. Pot sta câteva zile fără să scot o vorbă, la fel cum pot vorbi cu mine însumi, cu voce tare, felicitându-mă când am o reușită sau certându-mă aprig atunci când fac o prostie. Vorba Paraziților: „am dublă personalitate și-o dezvolt pe-a treia„. Și sunt ok cu asta.

Acum, în așteptarea taxiului ce mă va duce către aeroport știu deja ce mă așteaptă. Vine acel moment din Jerry Maguire când pleacă și nu are pe cine să îmbrățișeze de plecare și, mai grav, acel moment în care ușile culisante de pe terminalul Otopeni sosire, se deschid, odată cu mine ies și alți pasageri, iar imediat după aia se aud urlete de copii, mâini ridicate, îmbrățișări, sărutări. Viața mi-a dat multe, dar nu mi-a dat-o încă pe asta. Îmi doresc acest moment. Îmi doresc femeia care face un efort și se face păpușă doar pentru a mă ridica de la aeroport și copilul care te întreabă: Ce mi-ai adus?, în loc să îți spună că i-a fost dor de tine. 

Mi-a rămas în minte un articol din Gândul.info despre o doamnă care are astăzi aproape 90 de ani și care are că singur regret în viață faptul că a tot amânat să facă copii, până când nu mă mai putut avea, în așteptarea unor vremuri mai bune și a unei situații materiale care să îi permită să ofere mai mult. Mi-a rămas tristețea ei în minte și cred că m-a marcat într-un fel. 

Cred că îmi e dor de casă! Cu siguranță îmi este dor de ea. Viața mea în stilul Jerry Maguire continuă către un final cel puțin la fel de spectaculos. Vin acasă!