Nu știu cum sunt, dar am sentimentul că nu sunt cum trebuie. Cred că sufăr de o defazare comportamentală de gradul II, cu efecte multiple. Dat fiind faptul că eu mi-am inventat boala, dar nu și tratamentul, rezultă că nu mă tratez și aștept să treacă de la sine.

Pentru un bărbat singur, ar trebui să dau dovadă de spontaneitate, curaj, spirit de aventură, tolerantă nemărginită, romantism și multe astfel de calități care par să se fi ascuns de mine. Cel putin asta reiese din sumarizarea dorințelor femeilor ce mi-au ieșit în cale. Da! Burlacul, care nu plănuiește să moară așa, trebuie să fie capabil, atunci când i se cere, să se dea jos din pat direct în stradă, în pijama și în piciorele goale, molfăind încă la visul pe care a fost nevoit să îl abandoneze subit, dar bucuros de oportunitate. Burlacul trebuie să ia deseori cina în orașe diferite de cel de reședință. Cu cât este mai îndepărtat orașul, cu atât cina este mai reușită. Burlacul trebuie să plece după cireșe la piață și să constate pe drum că la Constanța sunt mai bune, iar când se duce după brânză, își va aduce aminte de cașcavalul din zona Sibiului. Burlacul, care nu vrea să moară singur, nu este stresat niciodată cu probleme de muncă și nici nu întâmpină vreodată probleme financiare.

Burlacul trebuie să își dorească o familie, ori în familie lucrurile stau taman altfel. Aici ai nevoie de perseverență, căci trebuie să mergi acasă chiar și când îți vine să-ți iei câmpii. Ai nevoie de răbdare, ca să nu îi strângi de gât pe cei mici sau pe cei mai mari. Ai nevoie de planificare, dacă vrei să realizezi ceva. Ai nevoie de curaj, uneori, să urci în pat la culcare. Ai nevoie de determinare, de tolerantă, de calm și nu în ultimul rând de iubire, în toate formele ei. Cel puțin așa e în familia mea.

Nu a trecut luna August fără să ne adunăm în familie și să purcedem în expediția anuală de urcat pe munte. Chiar dacă am fost abia la a doua ediție (detalii despre prima ediție aici), am păstrat toate obiceiurile stabilite cu un an în urmă: am cărat vin din propriile noastre plantații, brânză de capră făcută de noi, legume din grădina mamei, un cocoș fiert care se savurează întotdeauna cu mult hrean, precum și multe altele după un rit bine stabilit. Singurul lucru pe care l-am schimbat a fost traseul. De data asta am urcat de la Izvorul Muntelui către Cabana Dochia, prin Poiana Maicilor.

Cum, de la precedenta urcare, familia noastră a devenit mai numeroasă și expediția a resimțit acest lucru. Nu mi-a luat mult s-o conving pe Blondă să luăm pruncul de 1 an în spate și să îi dăm la deal. De fapt nu am convins-o eu, ci soțul ei, dar acesta e un detaliu minor.

De parcă știa că suntem pe un traseu nou, Ceahlăul s-a învăluit în ceață, într-o încercare zadarnică de a ne împiedica. Nici chip să reușească și-am izbândit cu toți până sus, unde am deschis traistele, am scos paharele în cinstea zeului muntelui și ne-am ospătat temeinic cu tot ce am cărat în spate. De dragul istoriei pun câteva poze, să vadă cel mic că nu-l abandonăm indiferent cât de greu e urcușul.