Citesc bloguri sau recenzii ale unor persoane care la rândul lor citesc foarte multe cărți. Unele dintre aceste persoane au o teorie în ce privește lectura, de genul: Dacă o carte nu mă captivează în primele 30 de pagini, o pun jos. Ei, eu nu sunt așa. Dacă o carte nu mă captivează în primele 30 de pagini, atunci mai citesc încă 30 de pagini. Dacă nici atunci nu sunt captivat, continui până la final pentru a avea o imagine completă și reală a ceea ce urmează a decreta că nu îmi place. Curios e faptul că în viața personală nu am aceeași înclinație. Decât să trăiești într-un mod în care nu te regăsești, mai bine o iei de la capăt. Teoria tot timpul a fost mai ușoară decât practica (cu excepția matematicii), așa că nu condamn pe mimeni că nu reușește să o și aplice.

Încă mă mai întreb cum am reușit să citesc o carte de 200 de pagini într-o lună și jumătate. Sosirea verii, cu fete în rochițe subțiri, viu colorate, cu role și cu ochelari mari de soare nu constituie o explicație plauzibilă. Adevărul este că Ciuma de Albert Camus a scos viața din mine. Primele zile în Oran au fost plăcute. Am asistat cuminte la apariția primului șobolan. Nu m-au speriat nici următorii 3 șobolani, nici următorii 100 și nici miile de șobolani ce aveau să apără. Totul decurgea în ritmul normal al unui roman intitulat Ciuma. Când flagelul este recunoscut oficial, autoritățile declară carantină și sigilează orașul. Acum începe practic adevărata esență a cărții.

Pesonajele își fac apariția că într-o piesă de teatru, unul câte unul. Fiecare reprezintă o tipologie și fiecare va lupta cu ciuma în felul lui. Ciuma se transformă dintr-o boală contagioasă într-un simbol al izolării, iar oamenii, în mod ciudat, se solidarizează împotriva maladiei. Doctorul Rieux, ateu fiind, luptă din convingeri  morale și de etică profesională. Rambert, un ziarist prins ca într-o capcană în orașul sigilat, luptă din iubire pentru soția rămasă în Franța, Tarrou, care în tinerețe a asistat la execuția unui condamnat, luptă împotriva ideii morții, părintele Paneloux își aduce aportul la îndeplinirea dorinței Domnului, Cel care a trimis năpasta asupra locuitorilor acestui oraș.

După câteva luni, când oameni încep să conștientizeze că această boală nu are să dispară prea curând, încep  o serie de transformări ce vor schimba comunitatea pe toate planurile. Moartea este mai prezentă decât imaginea celor dragi, aflați înafara orașului. Izolarea începe să își spună cuvântul și cred că așa se întâmplă și în realitate. Începi să uiți. Poate la început vrei să lupți împotriva bolii, dar inevitabil ajungi să o accepți, ca în final să te lași cuprins de brațele ei. Absurdă sau nu, mi s-a părut interesantă predica părintelui Paneloux care trebuie să furnizeze enoriașilor o explicație care să conțină justificarea bolii și a Divinității.

Da, recunosc. Nu mi-a făcut plăcere lectura, dar mi-am dorit să citesc această carte. Nu citesc doar ce îmi place, ci și ceea ce consider necesar. M-a terminat psihic faptul că în fiecare seară, înainte de culcare, îmi mai murea un personaj. Pe parcursul lecturii am simțit nevoia să alternez cu ceva poezie. L-am regăsit pe Bacovia optimist. La el mai răsare câte un fascicul de lumină. În Ciuma, nu prea, iar dacă apare e doar pentru a lumina morții de peste noapte. 

Când am scris despre Străinul, nu am menționat că Albert Camus este câștigător al premiului Nobel pentru literatură în 1957. Poate asta să te convingă să citești unele din operele sale. Eu, cu Albert Camus mă opresc aici.

Această carte poate fi cumpărată de aici.