Dacă e miercuri, nu e Belgia firește, întrucât Belgia e marți. E fotbal. Miercurea este singura zi din săptămână în care fac mișcare în mod organizat. Asta făcusem și în această zi de miercuri. Eram extenuat, dar am acceptat invitația băieților de a petrece o seară în oraș, la o bere. Sar peste detaliile serii, deși ar putea fi interesante, și ajung direct la drumul spre casă.

Afară plouă. Suficient de incert încât să nu vreau să iau taxiul, suficient de des încât să simt picăturile pe față, pe mâini și sacolul care prinde greutate. Merg cu o mână în buzunar și cu bascheții prin bălți. Nu prea mă interesează de mine. Sunt îngândurat. Un taxi ia o curbă în viteză și îmi aruncă o rafală sub forma unui val care mă face varză. Mă uit pe pantalonii proaspăt decorați, dar nu îl înjur. Realizez că eu sunt cel care a trecut pe roșu. E vina mea!

La Unirea, pe pod, dau de o domnișoară care, sprijinită de balustradă, privește apa Dâmboviței prinsă parcă de privirea lostriței ce a bătut drumul până în capitală pentru a o seduce. Nu pare prea fericită și îmi trezește suspiciuni. Nu mai e nimeni pe stradă. Mă gândesc să o abordez și să o întreb dacă îi este bine. Renunț la plan pentru că mă gândesc că s-ar putea simți hărțuită și s-ar putea speria. Îmi rezerv dreptul de o pândi din când în când, din mers, în cazul în care sare să pot sări și eu după ea. Până am dat colțul spre Bibliotecă Națională nu sărise. Probabil că nici nu avea de gând.

Sunt aproape de casă. Când să intru pe strada mea observ că două domnișoare sub o umbrelă mi se află pe traiectoria de intercepție. Îmbrăcate în colanți de casă, purtând fiecare câte o geacă, par a fi ieșit din supermarketul nonstop de unde cumpăraseră ceva neprețuit din vreme ce au coborât la ora asta. Dau să evit spre stânga, dar și ele virează stânga. Cotesc spre dreapta, virează și ele spre dreapta. Inevitabil are loc intercepția. Una dintre ele mi se adresează de sub umbrela mare, transparentă și pe care scrie ceva în genul: I love London.

– Unde umbli tu singurel la ora asta? Avea accentul din BD la munte și la mare din celebra replică: Ce avem noi aici?

E drept că e ora 2:30 AM. Mă uit la ele și zâmbesc. Le salut respectuos și le spun că vin din oraș, după o seară cu băieții.

Nu știu dacă am făcut eu un pas în față sau m-a tras domnișoara în cauza. Sub umbrelă aveam să le văd mai bine. Două fete, care studiaseră cam mult încât aveau un tupeu care nu le este caracteristic pe timpul zilei.

– Ai încredere în el? Pare de încredere! Îl luăm cu noi acasă? – se adresează una dintre domnișoare – cea care părea să conducă discuția, celeilalte. Eu să nu tac, zic:

Încep să mă analizeze vestimentar, cred.

– Uite ce drăguțțț…! Are brățări! Îți vom lua o brațară! – se aude sentința. Repede este acceptată de către a doua domnișoară care îmi contemplă brațul drept decorat cu cele 4 brățări magice. Pus în fața acestei perspective am realizat că am doi rinichi. Nu consum atât de mult alcool încât să am nevoie de amândoi. Deci aș putea să le dau un rinichi sau o bucată de ficat, dar în niciun caz brățările primite de la DT.

– Îmi pare rău, dar brățările îmi sunt foarte importante și nu pot să vă dau niciuna – menționez eu clar și răspicat, amuzat în sinea mea totuși de situația în care tocmai mă aflam.

Îmi place atunci când există comunicare. Eșarfe mai am vreo 4-5. E drept că această eșarfa este primită de la o fostă iubită, dar pare un compromis acceptabil. Una dintre domnișoare se apucă să îmi desfacă eșarfa. E mică de statură. Dau să o ajut, prin plecarea capului, dar tot pare că efectuează o operațiune la înălțime. Descolăcește de pe mine eșarfa și o strânge ghem la piept.

– Ce bine miroase! Uite! – în timp ce îi întinde celeilalte domnișoare eșarfa mototolită.

Ca să o poată mirosi, domnișoara a doua își dă gluga jos și scoate la iveală un chip blond, cu ochi verzi și o dantură albă cu dinții foarte bine aliniați. Acum de, după ce am dat atâția bani pe albire, e firesc să observ astfel de detalii. Rămăsesem cu privirea prinsă la domnișoara blondă când mi se atrage atenția:

Și uite-așa pe la trei dimineața, sub umbrela londoneză, alături de două studente am început o discuție, constrânși în cercul mic aparat de ploaie și fără a fi preocupați de a ne spune numele. Aveam să aflu că stau de vorbă cu o studentă la medicină și una la ASE. Medicinista mi-a cerut să o ajut să învețe ceva legat de patologia sânilor, iar ASE-ista mi-a cerut să o ajut cu un website (asta după ce a aflat cu ce mă ocup).

Sfârșitul ploii a adus și sfârșitul conversației. Eșarfa mea însă a rămas la ele, ca un suvenir al ieșirii după țigări. Fetele au fost însă prevăzătoare și mi-au tastat numărul în telefon, pentru a avea posibilitatea stabilirii termenelor și condițiilor în care îmi pot răscumpăra eșarfa.

În jurul meu sunt multe vecine. Azi-noapte am cunoscut două dintre ele. Super!

PS: astăzi dimineață m-am trezit cu un SMS: „Acum m-am trezit. Am să port eșarfa drăguță azi. Miroase a Chanel. :p„. M-am gândit să o catalizez pe domnișoară și i-am răspuns: „Dacă se înfige vreo tipă în părul tău să știi că își recunoaște eșarfa și parfumul. 😉„