Citesc cu plăcere cărțile pe care mi le aleg singur. Citesc însă și cu mai multă plăcere cărțile care îmi sunt recomandate de persoane dragi. Ăsta e și cazul cărții Musashi despre care am auzit prima dată de la Karina: „Marius, citesc o carte care mă fascinează. Nu reușesc să mă mai desprind de ea!„. Cuvinte foarte grele având în vedere că vin din partea ei. Pe Karina am descoperit-o de puțin timp și m-a surprins din prima clipă. De 6 ori campionă națională la echitație (din care de 3 ori la juniori), pasionată de sporturi extreme (15 salturi cu coardă elastică din care 2 cu aterizare în apă, 13 salturi cu parapanta din care 3 singură, tiroliana, ski, etc.). În materie de literatură și muzică clasică îmi dă ceață. Clasicii ruși îi recitește direct în rusă. Când am întrebat-o dacă știe rusă mi-a răspuns: „Un pic  mai bine decât limba română!„. Momentan îmi ține cursuri online despre compozitorii ruși, cei despre care s-a auzit mai puțin pe la noi (ex: Mussorgsky, Borodin, Glinka, Korsakov). Ei, când o astfel de persoană vorbește laudativ despre o carte în mod clar îmi devine un „must read”.

Până să îmi cumpăr cartea am citit recenziile din Washington Post și New York Times. Mi-a fost clar că dacă a ajuns să fie doar menționată acolo avea să fie o carte prețioasă. Musashi este povestea celui mai cunoscut samurai al Japoniei, fondator al stilului de luptă cu două săbii. Este o carte despre evoluție, despre dezvoltare personală, despre cunoaștere, despre dorință și nu în ultimul rând despre iubire, dăruire și viață.

Musashi pornește că un simplu țăran cu o bâtă în mână, mânat însă de dorința de a ajunge un mare samurai. Nivelul cunoașterii îi este foarte apropiat de arma pe care o folosește (o bată). Dorința de a se perfecționa însă îl îndeamnă să continue să învețe, să afle. La început își canalizează toate eforturile pentru a deprinde măiestria mânuirii sabiei. După câțiva ani realizează că a mânui sabia nu îi e suficient pentru a ajunge ce își propusese și începe să studieze tainele sufletelor. Mai trec vreo 10 ani ca să realizeze că nici noua deprindere nu îi este suficientă, că trebuie să înțeleagă natura și să găsească o modalitate de a fi o parte integrantă a ei. Drumul continuă și odată cu el și evoluția personajului. Să ajungi să eviți o confruntare pe care știi foarte bine că o vei câștiga, punându-ți astfel toată lumea în cap și asumându-ți statutul de laș, doar din dorința de a evita o vărsare de sânge nevinovatu (vorba lui Grigore Ureche) este un semn al unui început de maturitate. Asta în condițiile culturii japoneze în care nimic nu este mai de preț decât onoarea. Ei uite că onoarea poate fi sacrificată și ea. Calea sabiei este un drum al deprinderii și a propovăduirii cunoașterii și nu o modalitate de asigura ordinea și disciplina.

În Musashi am dat peste un personaj spectaculos, cel puțin pentru mine. Otsu este prin excelentă un simbol al frumosului și al sensibilului, al eleganței și al iubirii, al devotamentului și al perseverenței. Musashi urmează calea sabiei, iar Otsu calea inimii. Întregul drum este parcurs cu un comportament ireproșabil. Morala este ridicată la cotele cele mai înalte prin intermediul acestui personaj. Obișnuiesc să scriu despre o făptură cu numele DT. Am petrecut ore întregi încercând să fac o comparație între cele două personaje. Am sfârșit prin a înțelege că ele se suprapun, în timpuri diferite. Fiecare este un arhetip al genului feminin, diferențele constând în coordonatele geografice și temporale. L-am urât pe Musashi pentru că fuge de Otsu. Aveam să înțeleg mai târziu ce se întâmplă. Calea desăvârșirii sufletului și a minții par a merge pe direcții paralele. Uneori nu se intersectează în primul volum al vieții, dar rămâne mereu speranța și dorința pentru cel de-al doilea. Tot timpul m-am considerat un om perseverent. Otsu însă îmi dă clasă. De departe cel mai răbdător personaj pe care l-am întalnit. Când Musashi este închis într-un turn timp de 3 ani, ea – îndrăgostită fiind de el – îl așteaptă la bază. Întrucât, după eliberare, Musashi o evita și fuge, Otsu își reia și ea călătoria al cărei final speră că va fi întâlnirea iubitului și împlinirea iubirii.

Sunt multe personaje despre care îmi doresc să vorbesc. Încerc să rămân concis și să traspun doar esențialul. Nu poți să vorbești despre cartea Musashi fără să îl menționezi pe Sasaki Kojiro – un samurai cel puțin la fel de talentat precum Musashi, dar care are altfel de caracter. Cât timp am citit Musashi, pe Kojiro l-am asemuit, instinctiv, cu un corporatist (angajat care lucrează într-o multinațională). Talentat, educat, dornic de a reuși cu orice preț. Asta este diferența dintre Musashi și Kojiro. Cel din urmă este dispus să îi sacrifice pe cei din jur pentru a se evidenția, pentru a își câștiga un renume. În același timp îi este teamă de insucces și îi pasă de opinia celor din jur. Dorință lui de a ajunge sus este atât de puternică încât transcende căii sabiei și astfel consideră acceptabil să calce pe capete. De fapt nu le calcă, ci le crapă folosind sabia de lemn sau pe cea de Bizen.

Îi mai avem pe Matahachi și Akemi. De fapt construcția epică poate fi văzută ca Musashi vs. Matahachi și Otsu vs. Akemi. Matahachi este prietenul din copilărie al lui Musashi. Condițiile din care pleacă în viață sunt sensibil egale: doi țărani, supraviețuitori ai luptei de la Sekigahara. Modul în care continuă diferă în funcție de personalitatea fiecăruia. Matahachi caută succesul facil și care nu implică prea multă muncă. Musashi nu precupeteste nici un efort pentru a înțelege și a se dezvolta. În mod similar Akemi și Otsu sunt două femei frumoase, ambele îndrăgostite de Musashi. Modul în care aleg să își urmărească iubirea este însă diferit.

Karina, poate pentru că este mamă, s-a regăsit în Osugi (mama lui Matahachi). Femeia asta mi-a adus-o în minte pe Victoria Lipan (din Baltagul). Spre deosebirea de Victoria Lipan, Osugi este mânată de ură, de răzbunare pe care o vede ca singura soluție pentru recâștigarea onoarei. Un personaj negativ extrem de vioi și de inventiv. Chiar și Osugi evoluează, ceea ce ne dă un sâmbure de speranță tuturor.

Cartea abundă în personaje. Cred că sunt în total vreo 200 menționate. Noroc că personajele importante sunt doar vreo 50. Vei avea dificultăți la un moment dat să îți amintești cine este un anumit personaj, dar Eiji Yoshikawa are un stil de a strecura anumite detalii încât te ajută să îți amintești. Musashi este o carte voluminoasă și asta pentru că Eiji Yoshikawa prezintă multe fire epice, desfășurate de-a lungul multor ani. Ele se intersectează constant și într-un mod în care te surprinde. Mereu apare la momentul potrivit un personaj pe care îl credeai uitat. Nu fă eforturi să te întorci în urmă și să recitești pentru a îți aminti de el. Lasă lectura cursivă și amintirile vor veni natural, înserate cu măiestrie printre rânduri.

Din punctul meu de vedere, cartea nu are final. Calea desăvârșirii este o luptă fără sfârșit și chiar dacă atingi anumite obiective propuse drumul continuă să ți se deschidă în față. O carte despre despre evoluția unui personaj, care poți fi chiar tu. O carte care te face să te gândești și, sper, te face să vrei să fii mai mult decât erai la începutul lecturii. Asta o transformă într-o carte senzațională în opinia mea.

Această carte poate fi cumpărată de aici.