Pe parcursul sesiunilor laptopul meu este conectat la proiector și în același timp rulează un soft de înregistrare. Stau conectat pe messenger, pe invisible, pentru a fi în contact cu restul echipei, rămase în țară. Toate cele trei zile de training sunt înregistrate (imagine + voce) pentru a putea fi analizate ulterior.

Ieri mi-a fost adresată o întrebare interesantă. Pentru că mă străduiesc să fac lucrurile profesionist, mi-am abandonat laptopul și am mers în față să desenez și să explic pe tablă. Pe când mă aflăm în mijlocul disertației aud un „Pac!„. Trec peste și îmi continui desenul cu marker-ul pe tabla albă. În spatele meu un cor babilonian: Uaaaaa! și dintr-o data încep băieții să o dea care pe engleză, care în arabă și cred că o rupeau și într-un dialect indian…. Mă simțeam ca în Acceleratul (cred că așa se numește poezia pe care am învățat-o în școala generală), cu zgomotul care creștea în intensitate. Mă întorc oarecum surprins către ei gândindu-mă ce dracu’ nu au înțeles când eu explicasem foarte clar. Am ceva abilități în a îi învăța pe alții și mă prind când am explicat bine și pe înțelesul tuturor și când e treaba mai complicată.

Mă uit la indieni. Văd mustața concava și dinții afară. Mă uit la egipteni. Zâmbet maxim și ochii cât spinarea unui scarabeu rătăcit prin piramide. Ce dracu au ăștia, mă întreb. Dacă nu aș fi fost în Kuwait, o țară cu reguli foarte stricte, aș fi spus că sunt toți pe droguri ușoare. Refocalizez și văd că sunt cu fața către ecranul pe care se proiecta aplicația. Arunc și eu o privire și ce să vezi? DT pe mijlocul ecranului. O fereastră de messenger clipocea de mare zor. DT sfâșiată de dor și de probleme îmi trimisese un mesaj. Primul gând, prima impresie: „Hai că am distrus și training-ul ăsta! S-a dus dracu aplicația și tot ce i-am învățat în două zile!” 

Probabil am mai scris până acum că DT are simțul orientat puternic către rafinament, bun gust și calitate. Orice lucru, fie că e legat de imaginea ei, de muncă, de un eveniment, de orice, trebuie să fie impecabil. În consecință nici avatarul ei de messenger nu e un simplu avatar. Exceptând, poate anumite momente când dansează goală și ciufulită prin casă, avatarul îi exprimă imaginea de femeie cu adevărat femeie (nr. repetiția e intenționată). De data asta era un avatar alb-negru. Un umăr lăsat, un pulovăr căzut, un accesoriu, un unghi dezinvolt. O normalitate pentru noi, o pespectivă diferită pentru elevii mei. În țara în care nu există vin și bere, în țara în care femeile merg îmbrăcate în robe lungi și negre, în țara în care femeile își acoperă față, DT s-a strecurat în mijlocul ecranului meu și mi-a luat capturat echipa. Nu mi-a părut rău. La prânz discutasem despre cum e să fii femeie într-un stat islamic. În calitate de european, mi-am manifestat dezacordul vis-a-vis de unele reguli, precum cea din Arabia Saudită în care femeile nu au voie să conducă mașini. Acum aveau în față răspunsul meu despre ce poate fi o femeie într-un anumit moment. Le-aș fi spus mai multe, dar deja o făcuse DT printr-o singură imagine. 

Am minimizat fereastra de messenger și am trecut mai departe. Nu mai detaliez comentariile. Le-am simțit curiozitățile în privirile ulterioare. La pauza următoare am avertizat-o pe DT să chibzuiască bine ce avatare își pune pentru că deja are responsabilitatea unei persoane care rulează pe marile ecrane. :p

De pe frontul din Orientul Mijlociu, raportez cu mândrie: Ale noastre sunt mai frumoase! A mea cea mai frumoasă dintre ale noastre!