Ca să fiu sincer nu este prima mea vizită în Kuwait. Am mai fost în 2008, dar mi-a plăcut să folosesc un titlu existent. Asta ca să mi-o iau în freză de la DT din prima sub pretextul că mi-am pierdut sclipirea și nu mai sunt în stare să concep un titlu darămite un articol. Apropo de ea, mă bucur că nu este cu mine. Nu i-aș fi dat mai mult de 15 minute pe aeroportul din Kuwait fără să facă 1-2 reclamații care probabil ne aruncau în beci până în ziua în care aveam biletul de întoarcere.

Zic eu de ea, dar până și eu am fost impresionat, deși după cum spuneam sunt la a doua vizită în Kuwait. Când ajungi în aeroport trebuie să mergi să îți iei originalul vizei de la un ghișeu și abia apoi poți trece de filtrele de documente și securitate. La aceste ghișee, deși sunt vreo 15 la număr se formează cozi de 50 de persoane, poate și mai mult. În funcție de cel aflat la în fața ghișeului comportamentul vameșului e diferit. La coadă stau 3 tipuri de oameni: europeni/americani, arabi (alții decât localnicii), indieni/pakistanezi/asiatici. În fața mea aveam o indiancă care își aștepta liniștită rândul după linia galbenă. Când vine momentul să pășească peste, primește semnal de: Halt! În zare se vedea un kuwaitian. I se face semn și înaintează demn împreună cu cele 4 soții și un băiat de bagaje, trecând semeț pe lângă toți cei 50 de oameni care așteptau. La coada alăturată următoarea persoană era un arab. Vameșul nostru îi face semn să pășească. Femeia este din nou trimisă să aștepte. Asta până când a venit rândul indienilor la toate cozile. Când în final a sosit timpul femeii am auzit un strigăt și am văzut un deget arătat spre înapoi. Femeia era buimacă. Habar nu avea ce trebuie să facă pentru a trece la pasul următor. Deși știam de data trecută, am fost totuși surprins. M-am uitat cu atenție și la celelalte ghișee. În Kuwait există clase sociale. Dacă ești colorat la ten, nu ești tratat prea bine (asta ca să fiu diplomat). Când mi-a venit rândul, vameșul nici nu s-a uitat la viză sau pașaport și mi-a spus: „You are ready mister!” Prea târziu. Aveam deja un gust amar.

Există totuși și vești bune. Nu mi-am pierdut bagajul. Clientul a considerat că un tip talentat ca mine merită un hotel de 5 stele. Baia are 3 camere și e mai mare decât garsonieră în care locuiesc în București. Oare să îi spun și lui asta?

La micul dejun am dat de apași (aka americani). Surpriză totală. Printre tinerele domnișoare exista una care nu mai mâncase un Burger King Super Size cu de toate de vreo 1-2 ani pentru că era destul de subțirică. Restul cred că țineau borcanul de maioneză pe noptieră. La un moment dat vine întrebarea: Cât e un KD (nr. moneda locală) în raport cu dolarul? Intră apașul șef pe telefon, butonează vreo 10 minute și sparge linștea proaspăt instalată cu un „Holy crap!”. Îi explică domnișoarei că 1 KD face vreo 3.64 USD, la care ea cu o fața senină, întreabă: „And this is good for us?„. Am vrut să o iau instant de nevastă, dar mi-a trecut repede.

La prânz am fost întrebat ce vreau să mănânc. Am răspuns cu: mâncare tradițională! Am primit KFC. 😀
Partea cu adevărat bună vine acum. Când am plecat îmi spune Furnica:
 – Vezi că mai au nevoie de 2 licențe. Nu știu cum faci, dar le vinzi!
 – Da, sefu’. Se rezolvă!

Astăzi îmi spune clientul: „Aș mai avea nevoie de 2 licențe„. 🙂 Muzică pentru urechile mele. Zic: OK. Dar mai întâi am nevoie de câteva detalii să îți pot oferi cea mai potrivită soluție. Am început să discutăm. Pe măsură ce îmi povestea despre nevoile lui și despre ce își propune compania am fost nevoit să închid ochii pentru că deja de afișase: BAR BAR BAR. Pornisem de la o suma și o dădusem în dublaj de mai multe ori. Astăzi l-am convins pe IT manager. Mâine discutăm cu șeicul. Asta îmi place în Orientul Mijlociu: probabilitatea de a prinde BAR BAR BAR sau Cireașă Cireașă Cireașă e acceptabilă.

Am fugit că dacă apucă să plece americanii înaintea mea rașchetează toate fasfood-urile și rămân flămând.

PS:  mâine poate revin cu niște poze cu alți papuci lăsați la ușă. De data asta din alte motive. 😉