Tocmai am servit ultima ciorbă de pui, via Bucate pe Roate. Mâine plec în Kuwait. Pentru o săptămână trecem pe mâncare libaneză și arăbească. M-am tot gândit dacă, în calitate de pseudo-blogger, am datoria de a scrie un post despre România cu ocazia zilei naționale. Am vrut. M-am răzgândit. Am vrut din nou. Până la urmă nu am mai avut timp.

Gândindu-mă la ce îmi este necesar pentru călătorie, mi-am dat seama că voi lua cu mine, inevitabil, și cartea de vizită de român de România. Voi da mână cu șeicii și voi lua masa cu colegii de muncă (egipteni, libanezi, sudanezi, indieni, etc.). Am 5 zile pentru a pune la punct fluxul de lucru în două companii. Voi răspunde la o groază de întrebări despre cum e să trăiești în România și despre cum e viață în Estul Europei. Nu am să mă plâng. Din contră. Dacă tot am învățat să fac pitch, atunci voi face pitch pentru România. Impresia finală va fi dată de cât de bine voi reuși să îmi fac treaba. Și intenționez să mi-o fac al dracu’ de bine ca arăbeții (și spun asta cu drag) să fie bucuroși că au cumpărat software din România și să răspândească vestea că românii le automatizează fabricile de ferestre și uși.

La ultima vizită în Kuwait, un nene mi-a confundat geanta și am rămas fără bagaj. Am alergat după ea trei zile și am regăsit-o fix în ziua în care aveam avionul de întoarcere. Acum îmi iau măsuri de precauție cu riscul de a îi amuza pe vameșii de la aparatul de scanat genți de mână. În măsura în care îmi permite timpul voi reveni cu detalii despre zbor (prima mea călătorie cu Qatar Airlines) și primele impresii.

Să ne vedem cu bine. Fug să beau o bere, căci ma așteaptă 7 zile de post.