Până acum am tot scris despre prietenia mea cu DT. Dacă tot am început să scriu despre cum şi pe cine iubesc eu zic să continui. Astăzi vreau să vorbesc despre cea mai veche prietenă a mea şi cu care mă mândresc foarte tare: Raluca. Pentru că toţi cei care mă cunosc o ştiu şi pe Raluca, ea nu va mai beneficia de un pseudonim. Deci, Raluca este Raluca.

Una din problemele a cărei rezolvare o abordăm prin metoda reducerii la absurd este să stabilim de câţi ani suntem prieteni. Amândoi avem în jur de 32 de ani, ea împlinindu-i chiar astăzi. În Piatră-Neamț, blocurile noastre sunt vis-a-vis. Am presupus că pe la cinci ani am prins curaj şi am traversat strada. Pe vremea aia copii mergeau singuri afară, păziţi oarecum de securişti.  Deşi nu mai am amintiri din acea perioadă e totuşi logic să presupun că aşa ne-am cunoscut. Asta ar însemna că suntem prieteni de vreo 27 de ani. La naiba, ies cu persoane care încă nu au împlinit vârsta asta! :))

Îmi amintesc că în adolescență ea avea un grup de 5-10 fete (colege de liceu) şi mă mai avea pe mine ca (cel mai bun) prieten. Aşa se făcea că atunci când ieşeam în oraş păream un tip super tare, dar în realitate cred că îmi făceau capul calendar. Totuşi aşa am învăţat despre epilare, ciclu, modă, tendinţe, look, etc. Dacă stau bine să mă gândesc asta este şi explicaţia pentru atenţia, exagerată, la detalii de care dau dovadă acum şi care îmi strică o bună parte din întâlniri. Partea care mi-o amintesc cel mai bine este legată de discuţiile pe care le aveam seară de seară, pe banca din faţa blocului meu sau al ei. Mereu ceasul trecea de ora unu şi întrucât nu apăruseră încă telefoanele mobile, mama ei îşi amintea brusc că trebuie să ducă gunoiul. Noi o salutam respectuos, iar ea ne întreba blând dacă mai avem de discutat. Şi aveam.

Fotografie găsită pe http://weheartit.com

Raluca e cea mai blajină persoană pe care o ştiu. Realizez pe măsură ce scriu că are un mod diferit de a asculta. I-am povestit de-a lungul timpului despre multe persoane care mi-au intrat în viață. Nu îmi amintesc să fi avut vreo atitudine ostilă faţă de vreo una din ele. Indiferent de conţinut, rămâne calmă şi-mi adresează întrebările potrivite pentru a îmi răspunde singur. Am avut momente în care mi-am propus să îi ascund detalii care m-ar fi stânjenit sau care m-ar fi pus într-o lumina ciudată. Până acum nu am reuşit să duc planul la capăt. Probabil că nici nu noi reuşi vreodata. De fapt îmi doresc să nu reuşesc.

Partea frumoasă a acestui tip de prietenie e că nu are nevoie de întreţinere şi reparaţii. A ajuns la un nivel la care există pur şi simplu. Orice ai pune peste, oricât ai îndepărta geografic capetele legătura continuă să existe. Cu siguranţă una din realizările cu care mă mândresc. Mă mai mândresc cu faptul că o iubesc. Mă mândresc că o preţuiesc, deşi nu o arăt suficient, şi mă mândresc chiar şi cu dorinţa egoistă de a o avea în viaţa mea şi peste încă 25 de ani. Dacă acum vorbim despre viaţă, despre muncă, despre filosofia existenţială, atunci vom vorbi despre pensie, medicamente şi amintiri. Dar chiar şi aşa, sunt convins că vor fi unele din cele mai plăcute ieşiri pe care le-aş putea avea.

Suntem in tari diferite astazi. Tu la Viena, iar eu pe banca din faţa blocului. Sunt vesel şi dornic să ne vedem. Am atâtea lucruri să îţi spun…