Un simplu telefon de Duminică mi-a adus o veste teribilă. Bunicul meu este grav bolnav. Atât de grav încât ai mei împreună cu frații și surorile lor au început să plănuiască despre cele necesare. Timp de 32 de ani am fost ferit de astfel de evenimente. Putinile mele cunostiinte de probabilistică și logică elementară mi-au spus dintotdeauna că e chestiune de timp până când voi ajunge într-o astfel de situație. Și totuși când mi-a dat mama vestea, m-a bușit plânsul. Am rezistat doar până când am terminat conversația telefonică. Pentru mine e prima data când unul din sângele nostru se duce.

Bunicul alături de bunica sunt cei lângă care am crescut o bună parte din copilărie. Vremurile erau de așa natură încât plasarea copiilor în grija bunicilor era o obligatorie. În cazul meu a fost și o șansa de a crește printre țărani moldoveni autentici. Cum îmi place mie să îl prezint: bunicu s-a ocupat în tinerețe cu transhumanța. Bunicul știa carte, ceea ce era mare realizare în timpurile alea.

Primele amintiri care îmi vin în minte sunt cele din vremea comunismului. Din necesitate, eram nevoiți să plecăm noapte de acasă pe tarlalele de lângă Siret și să facem rost de burian. E drept că în întuneric mai intrăm, intenționat, pe terenul gostatului. Eu stăteam în picioare în căruță și căutam în noaptea neagră pașii pazninului. Bunicul lua coasa și punea rapid la pământ câteva brazde. Până și calul știa că suntem în misiune și ca un făcut nu necheza niciodată.

Pe drumul de întoarcere bunicul, om cu credință în Dumnezeu îmi povestea din întâmplările tinereții. Cu un pai în gură, în miros de iarbă proaspătă, cu Cezar (calul) care știa singur drumul spre casă noi stăteam de vorbă. Povestea care îmi plăcea cel mai mult și care îmi trezea și cea mai mare frică era cea în care îi apăruse diavolul. Întâmplarea este reală sau cel puțin era în mintea mea de copil.

 Într-o noapte, pe la două-trei de dimineața, pe când bunicul se întorcea acasă cu căruța de la câmp pe o uliță întunecată i-a apărut diavolul în cale. Avea trup de femeie și era îmbrăcat în rochie de mireasă ce strălucea în beznă. Calul l-a simțit primul, s-a oprit și s-a ridicat în două picioare nechezând furios. Diavolul cânta și dansa de pe o parte pe alta a uliței.

 – Diavolul încearcă să te farmece! Trebuie să fii foarte atent – îmi spunea bunicul. Dacă încerci să îți faci semnul crucii îți paralizează mâna. Și nu uita, nepoate, niciodată să nu îl privești în ochi că nu mai poți mișca.

Mi se făcea așa o frică și toate simțurile mi se ascuțeau instant. Trosnitură unei crengi peste care trecea roata căruței era suficientă cât să scoată sufletul din mine. Din fericire tot bunicul găsise soluția.

 – Uite ce trebuie să faci. Îți faci semnul crucii cu limba de trei ori și spui în gând Visul Maicii Domnului și pe urmă Crezul. Hai să îl spunem amândoi acum și să ajungem cu bine acasă. 

Visul Maicii Domnului este o rugăciune-poveste pe care bunicul o știa pe de rost. Ajunsesem să o știu și eu. Era momentul nostru, noaptea în căruță, să ne rugăm cu voce tare. Două generații, un singur gând. Nu cred că blogul meu pătrunde pe lumea cealaltă, de aia postez acum când bunicul e încă aici, cu noi. Te iubesc bunicule și voi povesti alor mei, când va fi cazul, că provin dintr-o familie de țărani cu bun simț și cu frică de Dumnezeu, care au dus greul vieții cu fruntea sus și de care ne mândrim.

Saru-mâna tataie!