Teatrul Național București: Sinucigașul

Am avut ocazia să merg la una din piesele de teatru pe care mi le doresc de mult: Sinucigașul, de Nikolai Erdman în regia lui Felix Alexa. Piesa îl are ca actor principal pe Dan Puric, în rolul sinucigașului Semion Semionovici Podsekalnikov. Îl urmăresc pe Dan Puric de mult și îmi doream tare mult să îl vad și la teatru. Astăzi am reușit și sunt foarte bucuros. În plus simt că am plecat de la piesă cu ceva în plus. Dan Puric în Sinucigașul este fantastic. De fapt, Dar Puric este un tip fantastic, în general.

Câteva cuvinte despre piesă. Scrisă în vremea comunismului piesa a fost interzisă de însuși Stalin. Ulterior, nu știu  dacă piesa asta a fost motivul, dar autorul a fost deportat în Siberia. Subiectul este constituit de hotărârea întâmplatoare și oarecum în gluma a lui Podsekalnikov de a se sinucide din pricina vieții grele pe care o duce. Locuiește împreună cu soția și soacra, este șomer și suportă cu greu faptul că este întreținut. Moartea lui nu poate fi doar o întâmplare nefericită. Mai multe personaje, reprezentative pentru diverse categorii sociale încearcă să îl convinga pe Podsekalnikov să renunțe la simplul bilet lăsat dovadă a sinuciderii și să îl înlocuiască cu altul care să conțină toate frustrările și toate strigătele de durere și supărare pe care însă reprezentantul nu are curajul să le rostească într-un sistem comunist.

Piesa poate fi înțeleasă în mai multe moduri. Eu, din păcate, sau poate din fericire am prins comunismul și mi-l amintesc. Replici ca: „Au pus lacăt pe măcelărie. Nu se mai poate trăi așa.” nu cred că prind contur în mintea generației post revoluționare. Noi ăștia mai vechi însă putem să simțim din plin gustul piesei. Au fost momente în îi auzeam pe unii râzând, dar nici eu nici DT nu râdeam. În realiate erau momente de dramă, dar nu fuseseră percutate de toată lumea.  A doua dimensiune este cea a comediei. Cu siguranță vei râde la această piesă. Poți să nu iți pui nici o problemă de a înțelege mai mult din text și tot vei râde și te vei simți bine.

A treia dimensiune mi-a plăcut cel mai mult: metafora vieții. Este incredibil cât de bine se potrivește textul scris în 1928 și gândit prin prisma comunismului sovietic, în contextul societății românești de astăzi, încă în criză. Da! Viața e grea! Viața are multe momente în care iți vine să iți iei câmpii sau chiar să o scurtezi, dar până la urmă are farmec și merită trăită. Am și un amendament pentru Felix Alexa. Dacă aș fi fost eu regizorul acestei piese aș fi renunțat la ultima replică din spectacol. Ea are sens în contextul în care a fost scrisă piesa, dar pentru momentul în care se joacă eu m-aș fi oprit la: „Podsekalnikov avea dreptate.” Atât! Dacă ești curios să vezi care este ultima replică nu trebuie decât să mergi să vezi piesa.

Piesa a reprezentat și debutul ieșirilor mele cu DT la TNB, motiv pentru care aceasta s-a hotărât să scoată artileria grea. Deși nu a avut mult timp la dispoziție s-a descurcat de minune: rochițică, săndăluțe, accesorii, etc. Nu știu dacă a vrut să mă impresioneze pe mine sau pe colegii de vizionare, dar pot să vă spun că trecând pe lângă Teatrul de Operetă unui bunic, în cârjă îi străluceau ochii în cap în timp ce tot o măsura cu privirea. V-aș da mai multe detalii, dar își pierde articolul scopul. Pe scurt, era frumușică foc și m-a rugat să transmit un mesaj: aplauzele ei au fost în mare măsură pentru Tania Popa. Din păcate Tania a căzut de pe scena în debutul piesei și s-a lovit rău la mână. Nu știu câtă lumea s-a prins, dar a continuat rolul cu mâna prinsă și cu dureri mari. Sper ca brațul ei este ok.

Piesa merită văzută. Poate să îți placă mai mult sau mai puțin, dar merită văzută.