Pasiuni impletite
Nu stiu cand a inceput sa imi placa sa gatesc. Poate in copilarie cand o vedeam pe mama facand cele mai gustoate mancaruri moldovenesti, poate cand am ajuns la facultate si a inceput sa ma roada stomacul. Daca stau bine sa ma gandesc cred ca totusi am deprins aceasta pasiune in copilarie. Imi amintesc ca ajunsesem sa fiu satul sa joc fotbal, sa imi fac cazemata, sa ma duc dupa dude in centrul orasului, sa merg la furat de struguri/trandafiri/cirese/gorgoaze/etc. incat la un moment dat simteam nevoie sa o ajut pe mama prin casa. Imi amintesc ca in fiecare week end (care pe vremea aia insemna doar Duminica) ne pregatea cate o prajitura sau doua. Poate eram doar dornic de ceva dulce sau poate eram fascinat de modul in care le pregatea. Daca inchid putin ochii, mi-o pot inchipui si acum, pe mama, facand poale in brau. Inevitabil imi explica de fiecare data ca la o astfel de placinta secretul este sa nu te zgarcesti la branza si ca reteta noastra (a familiei – daca exista asa ceva) e ca noi punem putin aluat si f. multa branza. Imi amintesc ca aveam privilediul de a le unge cu ou batut inainte de a intra in cuptor si cu sirop de apa cu zahar cand erau scoase. Le vad si acum rumenite, rupte in doua si aburind.
Nu stiu de ce, dar gatitul ma relaxeaza. Sunt cazuri in care gatesc din necesitate si atunci totul poate fi o operatiune coerenta, directa, cu rezultat dinainte stiut. Poate parea paradoxal, dar nu imi place sa gatesc pt mine. Nu are farmec. In momentul in care ma hotarasc ce sa gatesc, inchid ochii si imi imaginez ce trebuie sa rezulte. Stiu gustul, stiu forma, stiu culoarea, stiu aromele. Degustatul meu la final este inutil. Adevarata provocare este sa ii citesc mimica altei persoane, ce nu a participat in procesul de elaborare si care, de preferinta, pana atunci a privit neincrezatoare. Pentru mine nimic nu se compara cu sprancenele incordate si ochii mici ai unei persoane (recunosc ca prefer sa fie de sex femeinin pt ca sunt mai expresive) care dupa ce gusta din varful spatulei se lumineaza si isi zice in minte: „Baiatul asta, chiar se pricepe!”.
Mai nou am reinceput sa citesc beletristica. Am ramas uimit de cat de mult mi-a lipsit. Nu sunt un tip care a citit mult la viata lui. Am citit doar 90% din ce s-a studiat in liceu si asta nu pt ca mi-am dorit, ci pt ca Dna Stanescu (profesoara noastra de romana, careia ii sunt dator pe viata acum cand constientizez ce a facut) a pus o presiune fantastica si a gasit metode sa ne determine sa citim. DT a reusit sa imi treseasca acest spirit si pt asta ii sunt dator.
Pana acum doua idei oarecum diferite. Partea misto, pt mine, e ca am reusit sa le imbin. Astazi am venit de la munca si trebuia sa imi pregatesc ceva. Imi venise ideea inca de pe drum. Pt inceput mi-am pus un pahar de vin rosu. Initial am vrut sa folosesc un pahar oarecare, ulterior mi-am amintit ca trebuie sa ma respect si ca am un pahar special de vin. Odata sobit pe jumatate m-am apucat de treaba. Cat timp mancare era pe aragaz mi-a venit ideea care avea sa dea si titlul acestui topic: ce ar fi sa citesc cat timp se pregateste mancare. Suna banal. Stiu. Pentru mine insa, imaginea unui pahar cu picior inalt si cu cupa rotunda, arcuita putin deasupra, pe jumatate cu un vin rubiniu, sec (as spune eu, desi ar putea fi si demi-sec), o carte deschisa cu semnul lasat pe spate, eu cu fundul pe calorifer si spatele catre geam, simtind cum incep sa ma incalzesc si susurul mancarii de pe aragaz care te roaga sa te uiti la ea si sa reactionezi in timp util e ceva magic. M-am simtit atat de bine incat m-am gandit sa scriu despre asta.
Sunt lucruri marunte in viata care ne aduc multa bucurie, dar nu reusim sa le vedem. Iar cand incepem sa le sesizam, de obicei, e prea tarziu. Eu sunt la al doilea pahar de vin asa ca nu e cazul sa o dau pe filosofie. Sfarsit.
Cum semnez?
Am citit ce ai scris,am citit comentarile prietenilor tai si uite asa mi-am dat seama cum draq se face ca barbatii mor de batranete si fara riduri,iar femeile traiesc nefericite si imbatranite.Mi s-a reconfirmat ca noi,muritorii suntem perfecti la nastere,dar ne incapatanam sa ne uratim,sa ne distrugem vietile si sa imbatrinim fara sa apucam sa ne bucuram de ceea ce avem.Tanjim cu insistenta bolnava sa ne aducem tristetea in viata si cand reusim nu ne multumim pana nu ne facem casa in ea sustinand ca suntem boemi,melancolici si firi artistice.Nu voi intelege niciodata de ce ne place sa ne hranim cu povesti si basme despre Feti-Frumosi si Cenusarese cand viata(realitatea)ne ofera infinit mai mult si mai FAIN.Barbatii au citit ce ai scris cu adevarat(fie si in stare inconstienta)iar femeile nu s-au lasat pana nu au dat-o-n poezii.Daca intr-adevar incepi sa te maturizezi, felicitari! Foloseste-te de anii traiti si nu ii lasa sa traca fara sa isi lase amprenta asupra ta,lasa-i sa iti ofere,chiar daca asta inseamna maturitate nu o privi ca pe ceva rau,mai bine bucura-te ca iti este mintea,sufletul si trupul la nivelul care sa-ti permita sa "traiesti"secunda(stii tu ce spun eu despre minut).Cat despre DT…sa iti rezerv un loc la Lazaret? Cate personalitati ai si cu cate dintre ele vorbesti? 😛 Btw,revin-o la stilul tau(si nu te culca pe urechea "inseamna ca am scris bine")imi place infinit mai mult.
Marius Mihalca
@Cum semnez: multumesc pt coment. Cel mai mult iti multumesc pt critica constructiva. Voi face tot posibilul sa revin la stilul meu. As fi putut jura ca si asta era tot un stil al meu, chiar daca mai diferit de cel uzual.
Nu sunt de acord, insa, cu distinctia dintre barbati si femei. Cred ca ai o problema cu femeile! 🙂 Nu le placi prea mult si nici nu le dai prea mult credit. Fiecare a vazut, nu in functie de sex ci de starea de spirit. Unii mai stiau si despre mine niste detalii, altii nu.
Propun sa fim mai toleranti si sa ne rezumam la a le arata si celor care nu vad frumusete si spectacol in micile detalii. Asta este unul din scopurile secundare ale acestui blog.
Cat despre personalitati nu pot sa iti spun decat ca sunt atat de naspet uneori incat si o personalitate proprie imi poate intoarce spatele si a atunci trebuie sa dezvolt alta. 😉